sâmbătă, 31 decembrie 2011

Tăcerea - o artă?!



Nu ştiu să tac.
Poate doar
s-aşez mereu cuvintele în şir indian,
să le văd elefanţi
tânjind spre apa inocenţei
bucurându-se precum nişte copii
lăsaţi singuri.

Nu ştiu să tac.
Poate doar să urc în vagoane albe
cuvintele care dor,
iar pe cele care înalţă
să le fac păsări -
păsări cu aripi mari cât o zi,
să-mi dureze plutirea
până ce am să pot vorbi din nou.

Şi când zăpezile
îmi vor acoperi paşii,
din file vei desprinde poeme -
cuvintele mele din vremea
când nu ştiam
cum se mânuiesc tăcerile...

vineri, 30 decembrie 2011

Voi fi mereu...

Vor trece clipe, rând pe rând
Ninsori ni s-or aşterne-n tâmple,
În firul vieţii adunând
Poveşti ce cartea ne vor umple.

O ploaie caldă eu ţi-am fost
În vara macilor de sânge,
Tu mi-ai găsit mereu un rost
Lăsându-mi versu-a se prelinge

Pe-obrazul neuitatei seri
Unde amurgul împletise
Din vineţiu, de nicăieri,
Coperte de-ametist, de vise.

Iar frunza ce-ai lăsat-o-n vii
Când toamnele plecau brumate,
Va plânge-n puf de păpădii
Ninsori în câmpuri – răsfirate.

Îţi sunt cuprins, îţi sunt chemări,
Mireasmă-n aer, delectare,
O balerină peste zări
Şi dansul stins într-o mirare,

Un ritual printre lumini,
Balada prinsă-n ochi de ape,
Un semn doinit - ca să-l alini-
Când îţi va fi etern Aproape.

joi, 29 decembrie 2011

Fuziune

Ca o pânză mă aştern pe arbori
Mângâind în taină zeci de ramuri
De m-ai săruta, poţi să evapori
Ape ce ţi-au înflorit pe geamuri.

Un ecou al serilor coboară
Ca să-ţi amintească iar de mine –
Cântecul din struna de vioară
Risipit în strofele blajine.

Un parfum îţi voi lăsa în mână –
Iasomii şi frezii înflorite
Trup de floare, numele de ană
Şi-o scrisoare-n ochii tăi, iubite!

S-o citeşti când vei privi oglinda
Să mă vezi în tine – veşnicie –
Când în iarnă vei rosti colinda,
Să răsară-n cântec ciocârlie.

miercuri, 28 decembrie 2011

Filă de poveste



Ochiul tău sângera în tăcere
Răsărit îmi erai pe pământ,
Lunecam cu aceeaşi plăcere
În ţinut nesupus de cuvânt.


Mâna mea prinsă-n visul sihastru
Mângâia un obraz adumbrit,
Tu-mi spuneai despre drumul albastru
Mărginit de un gând argirit.


Mă vânau tresăriri arcuite,
Paşii mei se roteau prin ninsori
Căutam înspre stele grăbite
Să trimit spre înalturi scrisori.


Rămâneam fila prinsă-n poveste -
O nălucă prin somnul uitat
Într-o noapte pierdută pe creste
Unde zboru-i înalt şi rotat.

marți, 27 decembrie 2011

Fără cuvinte...

Dincolo de cuvintele mânjite
de zăpadă,
iarna-şi pierde dreptul de-a mă întreba
pe unde mi-am lăsat copilăria.

Mereu îi spun că-mi place s-o arunc
în covata de lemn a bunicii,
să sară de bucurie
printre degetele ei de vrăjitoare bună
pe cai albi -
niciodată struniţi.

Mă-ntreb
cum ar fi să iau o pauză de zbor?
Să-ncurc iţele,
ca să mai zăbovesc pe aici –
măcar cât voi mitui primăverile
să-şi lase florile
pagini în jurnalul meu neterminat.

Nu simt că mi-e frig.
Între două căderi de fulgi reuşesc să aplaud.
Doar cuvintele îmi sunt în pauză!

duminică, 25 decembrie 2011

Femeie de apă – Amelly



lucrare realizata de Dorina Costras

M-am despletit din contrabas -
iluzie de sunet
adormită în solfegii umbră

arcuşurile nu dor;
poate muzica iernii
cuprinsă în fluturi străvezii
când lumina se joacă
printre degetele tale

câte atingeri strecurate
printre strune
şi câte mâini
care să-mi cânte goliciunea
în nopţi indigo...

o pauză de doi timpi,
coaste ce tânjesc după aer,
în tegumente se topesc priviri...

ca o luntre plutesc
de mă strigi
şi-ntre plauri scufundaţi în lumină
răsar nuferi –
scântei galbene
din soarele sternului meu

potop -

partituri
scrise-n despletirea femeii de apă – Amelly!

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Amelly 14 - E Crăciun, Amelly!

Hai, Amelly,
anină-mi în suflet un diez -
poartă înaltă să fiu vântului,
să te răvăşesc
dincolo de rochia zăbovind în petale
când Crăciunu-mi presară
în praguri colinde.

Ştiu, Amelly!
Cireşii au încurcat anotimpul,
le saltă în braţe floarea
şi se vindecă în surâs de ninsoare
tot dorul pe care mi l-ai trimis
în eşarfe de clipe,
de aceea nu pot să te uit!

Dincolo de muzica ta în alb
privesc soldăţeii de plumb,
învârt cheiţe,
las păsările să zboare
şi-mi amintesc de frumuseţea ta
care se pierde-n smalţuri de glob
chicotind printre cetini.

E Crăciun, Amelly! E Crăciun!

miercuri, 21 decembrie 2011

Ucide-mă!

Îmi strig ninsoarea. Te caut prin zăpezi.
Sărutul tău nebun mă înfioară
Când trupul meu topit într-o vioară
Desprinde-arome şi cântec prin amiezi.

Se pârguiesc în pielea mea caise,
Vulcanii dorm în strofe descântate
Ţâşnesc parfumuri - simţuri revărsate
Sub pleoapele, azi, de iubire ninse.

Se-mpotriveşte lutul şi mă doare...
Cămaşa vremii nu mă mai înghite,
Mă-mpinge cu un fel de disperare

Să scriu în alb destinul meu, iubite.
Şi eu zâmbesc dulceag năucitoare
“Ucide-mă!” cât iarna îmi permite.

marți, 20 decembrie 2011

Preţuri albe

Şi vin zăpezi cu ton de simfonie,
O troică duce gânduri înspre zare
Purtând în ele-un glas de ciocârlie
Venit de undeva, din depărtare.

Şi vin zăpezi - arpegii insolite -
Le fulguie în trepte iar ninsoarea
Când pe vioara lor cobor, iubite,
Şi-n pasul meu se lasă înserarea.

Sub dalta iernii potrivesc o voce -
E poate ploaia transformată-n fluturi
Născuţi din imitaţii echivoce
Pe care doar uitare poţi să scuturi.

Poţi să-i ucizi c-o vorbă la-ntâmplare,
Poţi să-i răneşti c-o umbră aruncată,
Ei vor zbura spre albele izvoare
Pe unde-au odihnit şi altădată.

Şi-n ploaie se vor stinge – plăsmuire,
Iar visul tău îl purta pe-aripă,
Plătind tribut fărâma de iubire -
O răzleţire sidefie-n clipă.

luni, 19 decembrie 2011

De-atâta alb...

De-atâta alb, delir amanetat
Şi risipit apoi peste hotar,
De-atâta alb, pământul e pătat
Când strigă-n van un glas de clopotar.

De-atâta alb, stingher stă un copac
Visează nopţi curbate în secret,
De-atâta alb, nici azi nu mă împac -
Îmbrac în fulgi tăcutul meu regret.

Şi nu-l topesc; în colţ de stea îl las -
Ninsoare peste lut îl despletesc
În funii lungi de floare şi-i vorbesc...
Când zidurile-astupă înc-un glas.

De-atâta alb aş vrea să mă dezleg
Şi teama s-o arunc într-un sicriu,
Să rup lumina şi să înţeleg
De ce dispare-n vălul fumuriu.

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Învăluire



Poate n-ai să mă vezi -
Sunt o umbră târzie
Albul stins din livezi
Clipa ta străvezie.


Poate n-ai să m-atingi -
Sunt o lacrimă verde
O ispită de stingi,
Cerul nu te va crede.


Poate n-ai să mă cânţi -
Sunt o pasăre-n iarnă,
Poate n-ai să m-alinţi
Când iubirea se toarnă


În potire de-argint,
Zămislite de ceruri...
Poate-n bol de absint
Îmi voi stinge vechi doruri.


Poate nu te-nţeleg,
Poate pietrele roase
Mă vor face s-aleg
Drumul alb, plin de oase


Al zăpezii din noi,
Al făpturii mirate...
Poate noi vom fi doi
Poate spune-vom: “Poate!”

Dispariţie

Ţi-am căutat surâsul în zăpezi
Eram un fulg pierdut într-o ninsoare -
Aroma albului de prin livezi,
Baletul vremii prins în nimb de floare.

Ţi-am pus în palme numai visul meu
Tu mi l-ai frânt în cumpăna secundei,
O pată am rămas pe-un imprimeu,
O lacrimă în frământarea undei.

Vei strânge, poate,-n braţe mii de fulgi -
Petale-nzăpezite de lumină,
Din apa nemuririi ai să smulgi
Tăcerile ascunse-n lob de vină.

Colind în iarna mea făr’ un răspuns,
Răsuflul vântului m-adoarme-n moarte
Azi dansul meu de gheaţă e pătruns -
Nu mă-nţelegi şi visele-s deşarte.


vineri, 16 decembrie 2011

Să-mi fi fost, mereu, fulg!

De sticlă să-mi fi fost tu, fulg nătâng,
Fereastră te-aş fi pus pentru-al meu cântec,
Când depărtările în ochi îmi plâng,
S-aşterni mereu balsam într-un descântec.

Aproape zării mele să-i fi fost,
Să mângâi umbre foşnitoare-n valuri,
Găsind zăpezii mele înc-un rost,
Când iernile se tânguie-n finaluri.

Şi strai de viscol de mi-ai fi purtat,
Te-aş fi primit în casa mea, cuminte,
În sipet cu iubire argintat
Te-aş fi păstrat în sfinte legăminte.

Dar ai plecat prin lume vis cărunt,
În cântecu-mi rămâne doar durere
Pe care-n vama serii o înfrunt,
Simţind cum albul freneziei piere.

miercuri, 14 decembrie 2011

Hrană

M-am strâns într-o cochilie subţire
Sperând că iarna tristă va-nţelege
De ce colindele-s popas pe Fire
Şi-n care cântec se mai naşte-o lege.

M-am îmbrăcat cu străluciri de iarnă
Infernul alb îmi adăpa izvorul
Rugasem vijelia să nu-ntoarnă
Din calea sa, pe văi uscate, dorul.

Sub storul vieţii-am construit un cântec
Suav precum întreaga mea fiinţă
Şi am topit în el un vers molatec
Şi pasul meu şoptit întru credinţă.

Te-am regăsit printre atâtea semne
Sub candele aprinse sub icoane
Când ruga încerca să mă îndemne
Să-ţi sorb cuvântul şi minunea-Ţi, Doamne!

duminică, 11 decembrie 2011

Joc de iele




Tăcerile mele sunt cântec de iarnă,
Solfegii uitate pe-un ram adormit,
Vlăstare de sunet pierdute-ntr-un mit
Ce şuier de vânt în uitare îmi toarnă.

Tăcerile mele au chipuri cernite,
Le flutură neguri în ochii umbriţi
Iar ziua le-mparte aceiaşi ursiţi -
Colindele serii spre mine, iubite!

Suave, în cântec, tăcerile mele
Sihastre se-nalţă în iarnă mereu,
Privesc legământul ştiind că ţi-e greu
Când prins eşti, iubite, în jocuri de iele.

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Dublare



acuarelă de Gustave Moreau

“Mănânc libelulele pentru că nu le înţeleg,
...............................................................
... înspăimântat am văzut
că ea-şi lepădase cuvintele
verzui, cu ochi negri,
departe de mine, în foame.”

Nichita Stănescu – Mâncătorul de libelule

Nu ştiu cum pier vocalele
în urna gurii mele...
poate doar o mirare
afişată străveziu
cum o strecurare în mătasea aripii
să-ţi aducă aminte:
Aaaa! Cât eşti de frumoasă!


şi-n verdele zilei
să cauţi culori picurate-n cuvinte –
hrană pentru nemuritori
când libelule surori
vor asculta freamătul apei –
povestea neliniştii pline de noi.

Nu ştiu cum pier adierile
în evantai
când zvâcnetul frunzei doare
sub atingere...
poate doar o-ntrebare –
ofrandă –
să ardă în despletirea ultimului zbor

şi-n istovirea clipei
să-ţi rămână doar mărturisirea cum
“Libelula ce-a-nvăţat zeii iubirea”.

vineri, 9 decembrie 2011

Pendul 2




Azi văd cum olu-n care
mi-am odihnit fiinţa
e cam umbrit de toamne
şi are-obrazu’ spart,
azi văd cum frunza-i cade
şi-i tremură dorinţa,
e cam adus de spate,
e trist şi prea brumat.


Azi văd că lutu-n care
şi-a oglindit o viaţă
primeşte palma iernii
şi tremură-a tăceri,
când vântul tot mai scrie
epistole-nvechite,
el cată cu privirea
la floarea sa de ieri.


Îşi aminteşte-n treacăt
parfumul ei subţire
o boare strecurată,
pe firul unui gând
o vară luminoasă
cu macii prinşi în plete,
când risipea iubirea
şi adormea plângând.



Pe toarta-i sfărâmată
va-nmuguri uitarea,
iar lutul se va stinge
sub pleoapa altei zări,
în asfinţit, o rugă
va naşte vis de floare,
hrănind iubirea-n care
se vor topi chemări...

joi, 8 decembrie 2011

Pendul



foto preluare deviantart


Nu mai ştiu ce port pe braţe...
poate zăpezile închipuite
ale copilăriei
unde leagănele sunt arcuri de flori
într-o iarnă strecurată -
cochilie albă
lăsată pe-un ţărm ce mă strigă încă


să urc spre lumină
înseamnă să las mării tot plânsul meu –
sărut pentru stânca ce-mi culege
frământarea când cresc


să cobor spre pământuri
e poate-nţelegerea
lutului – casa cu umbre
în care suspinul e lied
şi aerul – aroma unei gutui
uitată pe un pervaz


nu mai ştiu ce port pe braţe...
poate femeia
rătăcită într-o schiţă
pe un şevalet
unde mâna pictorului
a întârziat preţ de o viaţă...

miercuri, 7 decembrie 2011

Cale




Cum să te lupţi cu ceaţa
Nestigherindu-ţi mâlul?
Şi unde ţi-i verdeaţa?
Plecată în exilul

Trădărilor, când iarnă
Îmi rupe iar copacii,
Vâzând cum vântul toarnă
Prin frunze saltimbancii?

Un hohot amuţeşte,
Pădurea-i în derivă,
De palmă-mi se lipeşte
Un ram, deopotrivă,

Şi-mi spune cât îl doare
Când verdele pădurii
Alunecă-n covoare
Ce pier în urna urii.

Eu trec precum o ploaie
Încetinindu-mi mersul,
Ascult cum se înfoaie
În mlaştină-nţelesul

Şi pipăi în absenţa
Luminii de izvoare
Doar scoarţa din prezenţa
Copacului ce moare.

Dar simt că mai tresaltă
În glasu-i plin de jale
Un cântec ce se-nalţă
Mereu pe-aceeaşi Cale...

duminică, 4 decembrie 2011

Fulger

Mi-ai ars privirea de aramă
Tu, fulger adăpat de ceruri,
Eu am păstrat în ochi de ramă
Doar lacrima pierdută-n săruri.

M-ai însoţit în ochi de zare
Sub pleoapa sfântă de lumină,
Când stelele strălucitoare
Sorbeau privirea ta divină.

Am şiroit sub lovitură
Şi-am împletit sărut fierbinte,
Ştiam că bolta se îndură
Şi nu-mi topeşte oseminte

În pâcla focului ce moare
Când se coboară spre pământuri,
Mai simt şi astăzi cum mă doare
Când s-au desprins din mine fluturi.

Mi-ai ars privirea de aramă
Tu, fulger adăpat de ceruri,
Dar dragostea-mi nu se destramă,
Ci se strecoară-n multe feluri.

joi, 1 decembrie 2011

Re(venire)

Când pleci, veri triste-n ochii mei coboară
Se-aprind furtuni şi vântul mă subjugă,
De pleci, se umple gândul meu de seară
Şi pe altare se sfinţeşte-o rugă...

De pleci, se-ncarcă toamnele de ploaie
Şi-mi rătăcesc pe cerul siv cocorii,
Când pleci, mi-adorm poveştile-n odaie
Şi se trezesc apoi când răsar zorii.

Când pleci, lumina-n ochii mei se stinge,
Un văl de lacrimă albastră geme,
Când pleci, un cântec simplu se răsfrânge
Peste atâtea file de poeme.

Dar ştiu că te întorci în dor de strună
Şi-atunci ating viorile de noapte bună...

miercuri, 30 noiembrie 2011

Filă

O să construiesc poduri,
apele să nu strige când tălpile
aprind mersul pe unde
în ideea că oamenii sunt dumnezei

o să arunc privirea plină de dragoste,
să leg maluri
nesurpate de pendule
când timpul îşi trimite furtunile
în ostroavele pline de gânduri

numai rădăcinile mele
vor şti cum se cuprinde pământul
în lanţuri,
fără ca noroaiele
să-ţi inunde privirea

o să alung iernile
într-un coş plin cu mere,
când pe malul apei
iarna-mi va striga că s-au rupt poduri
şi vâslaşii vor turna
în potire de basm
cuvinte furate din gura peştilor...

marți, 29 noiembrie 2011

Salcie



Sunt ca o salcie
cu tălpile pierdute în maluri
unde valul
caută mângâiere
în sărutul pământului

apele-mi sunt
vistierii
pentru toate tristeţile,
numai peştii descifrează plânsul
şi ploile-mi sărută gândurile
văduve

uneori le împrietenesc
în simţiri
sidefii cum scoicile călătoare
pe drum de nisip,
să le fac părtaşe trecerilor
de secunde

sunt ca o salcie

sărut vântul şi-mi scutur uitarea
în toamne,
pribegind în poveşti
fără final,
pentru că ştiu flutura
visul în eşarfa oricărei ierni
ce mă cuprinde...

luni, 28 noiembrie 2011

Porţelanuri


Vitas pocelui de oxford21

Ştiu că-n tăcere
semnele sunt bucăţi de gheaţă -
broderii în mintea mea
departe de orice vifor
ori scâncet de iarnă

numai cumpăna mă adoarme
pe un ghizd unde nămolul n-ajunge
când caii îşi aştern frunţile
să se roage
apoi rămân statui
fără aripi –
îngeri prezenţi în absenţa
ninsorii

amprente pe alb -
din sticlă se nasc iar iluzii
şi-n timp ce somnul
ca un segment dureros
mă cuprinde,
un singur fluture traversează poduri
în tăcere... doar un semn de gheaţă.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Pânze

Când solzii de lumină se desprind,
În cergi de brumă toamna mă-nfăşoară,
M-alungă în tristeţea unui grind,
Iar apele din plânsetu-mi strecoară.

Îmi scârţâie devreme în auz
Izvoare de-ntuneric indecise,
Un strigăt din cohortă, cam difuz,
Aruncă-n ierburi arse ştiri concise.

Corăbii neplecate pe un drum,
Gazete unde viaţa ne coboară
Se scriu pe sive pânze ca un fum ,
Apoi se pierd în glasuri de chitară.

Şi-n cântecul risipei adăpat
Ne varsă timpul gust de moarte rece...
Când înspre ochi de iarnă am scăpat,
Închidem porţi şi-i spunem doar să plece.

miercuri, 23 noiembrie 2011

Trecători

Ce depărtare oare doare
când niciun ram nu ne mai simte,
când ruga maicii noastre sfinte
se pierde-n margine de boare?


Pe unde-s îngerii de ceară
şi ce lumină-i primeneşte?
Când pacea zilei oboseşte,
aripa lor iar ne-nfioară.


Şi-n care colţ uitat de lume
plâng crucile peste cenuşă?
Se-nchide-n urma noastră-o uşă
lăsând în slove-un simplu nume.


Tu, Doamne, pus-ai adevăruri
în viaţa noastră rostuite,
pe fir de aţă rânduite,
până urcăm scara spre ceruri.


Iar dacă treapta înspre Tine
Se frânge-n gură de păcate,
Din darul tău, Doamne, împarte,
Căci viaţa mea îţi aparţine.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Sărutul



Nu furasem sărutul lui Klimt...

poate voiam să mă îmbraci cu flori,
ca să-ţi lunec parfum adormit
pe dunele gândurilor
aşa de leneşe

tu să mă expui în salon,
printre arome de mosc,
irascibil şi timid să-ţi arunci înspre mine
privirea
şi-n solzide lumină
să-mi prinzi surâsul strecurat ca un duh
peste chip

de-aş fi furat sărutul lui Klimt...

să încremenesc în şofranuri,
fluid să te-mbrăţişez
până când măduva oaselor tale
se va umple
cu femeia ce-n mine-a trăit până-acum...

voi fura sărutul lui Klimt...

vineri, 18 noiembrie 2011

Alunecări




De geana toamnei se anină frunza,
Clipeşte-n argintii brocarturi
De brume tăvălite-n haturi,
Acolo unde bulgării-şi ţes pânza.

În cioburi de lumină moare zarea,
Apusuri dor şi nesfârşite
Alunecări se pierd, iubite,
Când pleoapa zilei gustă înserarea.

De-i vântul prea tăios în oase frânte,
Copacii nu-mi vor şti durerea,
Le voi păstra-n cuvânt părerea
Când rugile, de dor vor să-mi descânte.

Şi într-o vreme care-i prinsă-n neguri
Pun focurile-n cer să suie,
Păstrând în ochi de ferestruie
Iubirea-mi presărată-n albii muguri.

Amelly 13 Mirare



Oriunde ar fi lăsat culoare,
s-ar fi născut iris de stepă
galben ca o rază ieşită din minţi
când soarele gelos
o prinde puternic de mână

oriunde ar fi spart oglinzi,
s-ar fi născut dintr-un ciob
un vânt de vorbe,
tăios,
mestecând cu tărie pământul
aşternut piciorului de plug –
covor spre păşire îndelungă...

oriunde ar fi curs –
tăcere în malul cu săruturi,
ar fi devenit dâra de lumină
ce umezeşte cu ochii pietrele
şi-şi curbează trupul în izvoare

şi asta pentru că Amelly
e simpla mirare
pe care o poţi striga,
chiar de ceaţa pătrunde în secunde
precum coada de rândunică
în uvertura unei zile...

joi, 17 noiembrie 2011

Cireş

În flori de cireş
lumina se face ninsoare
şi picură străluciri
pe care nicio ploaie
nu le poate ucide,
poate pentru că cireşii
cunosc taina rostogolirii-n răsărituri
unde braţe de arbori
tapisează
orizonturi goale


În flori de cireş
aromele devin păsări -
decor în evantaie de raze
smulse marelui Orbitor
de primăveri,
poate pentru că
fiecare zbor cuprinde
o înălţare spre nodul de lumină,
plutire în dansuri fragile
şi-n cele din urmă -
cădere.

În flori de cireş
sunetele se descompun
în chemare
şi-mbracă în alb moartea
fluturilor -
niciodată înţeleasă...


miercuri, 16 noiembrie 2011

Amelly 12 Zidul apei

Viaţă, pentru tine...



Într-un semn de mirare
se scaldă răsăritul
pleoapa zilei se scutură pe vânt
iar Amelly tăinuieşte durerile unei ape

nu-şi spune ploaie,
dar strânge-n ea şuvoi de neputinţă
ca pe-o ofrandă
pământului dăruită
să-şi risipească iubirea

într-un semn de întrebare
se topeşte apusul,
vămi de zare se vând sângelui
primind acelaşi dans
dintre ape

Amelly anină secunda
în căderea frunzei
şi-ntreabă copacii
de ce se prăvale timpul
căutând de fiecare dată
lucruri definitive

în fond
moartea nu-i decât trecere,
iar chemarea ei
clopot de ameninţare
mocnind în sensuri

marți, 15 noiembrie 2011

duminică, 13 noiembrie 2011

Vânt şi noapte

Dintr-un semn
purtat pe umeri se isca un vânt;
tu-l apucai de plete
să nu mă răvăşească
neştiind
că interioarele-mi erau pline de furtuni;
poate că nu mă puteam citi,
poate că literele erau prea mici
pentru ochii mei –
ferestre prin care
nopţile nu ştiau să intre,
poate că poemele cu fluturi
nu cunosc lumea florilor,
ci doar o visează.
Într-o zi, voi dezlega îngerii
să guste azima
dospită-n cântec de stele,
iar sarea lacrimilor
va curge ninsoare
în lumea unde ochii mei vor
primi în ferestre nopţile
ieşite la plimbare.

joi, 10 noiembrie 2011

Des(faceri)

Desfă-te mugur în iarnă, femeie,
Şi alb de sclerotici să-mi pui pe obraz -
Parfum strecurat din pielea-ţi de zeie
Ce-mi scutură-arome din boabe-teraz.

Desfă-te ram de culoare nătângă,
Un val de nelinişti presară-mi în trup,
Să te visez înflorită, să-mi strângă
Patima-n seară când vânturi irup.

Desfă-te oră din ceasul pierzării,
Vini să mă doară, zidiri să-mi ucidă
Zbateri lângave - risipă uitării -
Când îmi rămâne doar clipa lucidă.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Lichid

O umbră sunt, noiembrie mă simte,
Dintre răchite îmi trimite vânt.
O zdrenţuire gust. În pas de zimte
Dispare tot ce-am strâns într-un cuvânt.

Cărări înguste, clipe încercate
Şi zborul păsărilor blestemat
Mi-aruncă toamna-n braţe când se-abate
Din drumu-i plin de frunze – sfărâmat.

Când despletirile îmi umplu glasul,
Vocalele dispar în ceţuri lungi,
Li se răsfiră în uitare ceasul -
Tu eşti departe şi nu mai ajungi.


O umbră sunt, noiembrie mă doare,
Zăbrele de funingini mă închid
Sub o povară grea, chinuitoare:
Să torn din mine ce-a rămas –lichid.

marți, 8 noiembrie 2011

Ne(cuprindere)




Ca să cuprind în mine vina,
Am rupt o rază din lumina
Pe care-n frunze, un răpciune
O stinse cu amărăciune.

Ca să opresc în mine ace,
Am spart bucata mea de pace-
Când pinilor le-am stins arsura
C-o ploaie roşie ca zgura.

Dar n-am iertat suspin de floare
Pierdută-n joc de ursitoare,
I-am retezat albă corolă -
Un cântec stins într-o violă.

De-aceea fluturii-s în ceţuri
Când toamna uită de verdeţuri,
Când în zdrobire e culoare
Şi toată Firea-i schimbătoare.

luni, 7 noiembrie 2011

Ramificaţii interogative




Cât să mai plâng în mine, toamnă-amară?
Cât să mai strig cocorii-n depărtări?
Când ştiu că bruma frunza îmi omoară
Lăsând în ţărnă urme de-amputări.

Cum să mai povestesc acum de ploaie,
De binefaceri pentru lutul mort?
Când peste arbori s-au pornit puhoaie,
Lăsând în ramuri doar un semn de ort.

Mai bine-ngrop în pulberea-nserării
Tot ce-am simţit când înfloream odat’,
Când bănuiam tristeţi şi disperării
Nu-i deschideam cu pricină lăcat.

Poţi să te-ntrebi de ce mai plâng şi-acuma,
De ce mai semăn picuri în frunziş -
Ca să îmi sting în foi de neguri huma,
Să-i fiu tăcerii ninse - ascunziş.

duminică, 6 noiembrie 2011

Aşteptare

Privesc în taină,-un semn pe umăr
îmi laşi în frunze ruginind,
spoind o toamnă, vrei să număr
vocalele ascunse-n grind.

Depune bruma-n urna frunzei,
să torci în zbor glas de cocori,
şi-ucide-n glumă moartea gâzei
scăpând pământul de răcori.

Iar ploaia veştedă-n culoare
arunc-o pânzei prin penel,
să stingă focu-n chihlimbare
când iarna-mi strigă prin crenel.

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Neodihnă

Sub pleoapele tale
somnul nu are sălaş, iubite!
Se închide stânca peste râpi
şi vulturii strigăt aruncă
pe umerii furtunii
strânsă-n catarge pe mări pustii.


Răsar brânduşe
în goluri
unde focul vine doar
să povestească pământului
cum arde iubirea
în cuvinte
şi numai câte-un petic de zăpadă
îi strigă făgăduinţa.

Ştiam că eşti plecat departe.
Fugeai
precum neliniştea serii
când vântul sculptează stânca
şi niciun semn
nu se ivea să te-aducă înapoi,
de aceea sub pleoapele tale
somnul nu are sălaş, iubite!

miercuri, 2 noiembrie 2011

Rezistenţă

Se-ntunecă vremea. Bătrânul stejar
Mă prinde sub pofta-i de crud, nemiloasă,
Nu-i pasă de ploaie, de tunet, de jar -
În ocna iubirii destinul îmi lasă.

Încuie în hrube cuvinte ce dor,
Îmi mestecă sensuri turnate în frunze.
Tâlharul cu ramuri ivite–n pridvor
Îşi râde în barbă, voind să se-amuze.

Confuze imagini strivite-n condei
Arunc pe o foaie purtată de vreme.
Bătrânul stejar toarnă-n joc de idei
Aceleaşi constante, discuţii-dileme.

Sub lanţul de tină, destinu-mi fugar
În sevă renaşte şi spate-şi îndreaptă,
Devine al gliei eternul plugar
Şi toarnă sămânţa iubirii – o treaptă.

luni, 31 octombrie 2011

Cum?

Cum să mă uiţi? Şi-n ce tipare
Să-mi scrii poeme-ndurerate?
Cum să mă uiţi? Poate-n iertare
Să mă cufunzi, deşi-s departe...


Cum să mă cerţi? Cu ce privire
Să-mi torni pe negru o culoare?
Cum să mă strigi? Şi-n ce uimire
Să-mi tot sădeşti în rugi altare?

Poate-n solfegii să mă lase
Iubite, pasul tău – strivire,
Să-mi fie nopţile mătase,
Iar imnul - cânt de potrivire.

Cum să mă uiţi în tălpi de stâncă
În guri de râpă blestemată?
Himeră-n iarna ta adâncă,
Ninsoare-n vânt abandonată?

Amelly 10 Ninsoare

În dumbrava dimineţilor
Amelly ţese în poeme ninsori-
căderi albe unde rugăciunile
se îmbracă în smirna credinţei
şi pun cuvântul să slujească binelui.

E plin de îngeri
şi unicorni se-nhamă la carele cu elfi
sporind visarea,

doar Amelly tresare uneori
privind depărtările
unde clopote închid glasuri prelungi de păsări
rătăcind peste mări pline de volburi.

Delir pierdut într-o singurătate,
amar stins pe jerbe albite de timp
şi o treaptă către uşi nedeschise...

printre ele,
Amelly ţese poeme de ninsori
ocrotind pleoapa iernii în cădere...

marți, 25 octombrie 2011

Colindul frunzei în cădere

Sunt umbră de frunză-n a serii povară
Şi toamna jungheru-mi înfige în piept,
Nu-mi trebuie ramuri, nu-mi trebuie scară,
Nu vreau înc-o toamnă, în iarnă aştept.

Să mângâi pământul c-o moarte perenă,
El vorba să-mi soarbă, tu pasul să-mi scrii,
Rugina să-şi toarne hulpavă-n cangrenă
Aceleaşi regrete, iubiri timpurii.

Sunt umbră de frunză, mi-e timpul uitare,
Un semn de-ntrebare aleile prind.
Să nu mă mai cauţi, mi-e viaţa cărare,
Căderea-mi e cântec - eternul colind.

vineri, 21 octombrie 2011

Amelly 9 Frunză

Ar fi vrut să nu fie frunză.
Pe caldarâm
ploile mint piatra,
umezesc golurile şi numără
paşii însinguraţi –
mulţi şi deseori în derivă...

Amelly se clatină...
ramul o prinde cu dinţii,
i-e greu să o piardă,
se iubiseră mult -
sub clopote albastre răsunau imnuri...

Numai moartea arăta cu degetul
o noapte lungă
unde zădărnicia se aşternea covor
peste trupul ei firav
ca un înger despuiat de furtună.

Amelly pluteşte...
De n-ar fi fost frunză,
crud să zâmbească în mugur
ca o rană închisă-n tăcere
unde nicio durere nu zămisleşte zboruri.

Şi trează
gustă ruperea ca pe o împărtăşanie,
un semn al crucii scriind
pe gândul unui fir de iarbă
singurul pregătit s-o atingă.

Amelly! Amelly!

miercuri, 19 octombrie 2011

Ape de rugină

M-alungă vântul care şterge urme,
Mă prinde ploaia care mă iubeşte,
Strângând în ropotu-i cu glas de cleşte
Tăceri pe care vreau să mi le sfarme.

Şi nu-mi doresc s-agonizez sub frunze,
Respirul meu să-ncânte cenuşiul -
Un joc luminii pus în Surugiul
Ce-aduce nopţii lacrimi în obuze.

Când plânsul meu va rătăci cărare
Cu pofta lui octombrie învinsă,
Să şterg din ochii mei o întrebare

Rămasă-n tine, toamnă, necuprinsă,
Rugină să-mi păstreze în culoare,
Ca să opresc în mine jale stinsă...

marți, 18 octombrie 2011

Haină de lacrimi

Arpegii sculptate-n oglindă
Pianul stătea într-un colţ,
rezemat de o stea,
Tavanul gemea sub o grindă
Iar noaptea-nălucă
blestemul nebun prevestea

Un fluture stins pe o lampă
Lumina de ceară
spre aripi se-ntinde încet
Şi-n mersu-i uşor ca de vampă
O moarte-l păzeşte
în visu-i de palid ascet.

Durerea-l încearcă în taină
De mâine o floare,
în zori, dăruită cu drag,
Va lua iar din rouă o haină -
O rugă uitată în lacrimi
rămase pe-un prag...

Foc

Căutăm împreună mângâieri adormite
Să le cerem iertare pentru noaptea din noi,
Când în bruma uitării stingem focul, iubite,
Apoi ochii-i deschidem către vânturi şi ploi.

Căutăm împreună două aripi ciobite
Porţelanuri să spargem, zborul să ni-l păstrăm,
Căutăm înspre ziua ce ne ceartă, iubite,
Dorul ca de baladă - cântului să-l furăm.

Căutăm iar lumina şi sărutul din floare,
Le-am lăsat într-o urmă de condur prăfuit,
Acum vine gerar, va fi frig şi ninsoare
Dar în inimă-i focul, foc de noi “şlefuit.”

duminică, 16 octombrie 2011

Resturi

Mă-nsingurez în toamna ta haină
Şi frunzele în mii de ţăndări le prefac,
Hotarele se-nchid în ochi de tină
Şi visuri albe-n guri de moarte îşi desfac.

Mă pierd în fâlfâitul gri de stoluri
Când plumbii se opresc în pieptu-mi răsuflând,
Se-ncurcă-n viaţa mea plină de goluri
Şi dau ocol, şi mă ţintesc c-un ger flămând.

De scriu dureri, noiembrie-i aproape,
Cocorii toamnei s-au pierdut în alte zări,
Se zbat păreri, iubirea să-mi îngroape,
Să-mi spună despre neputinţe şi trădări.

Un pas pierdut, lumina-i ceruită
Va stinge obsesiv un cântec lăcrimat,
Rămân de-aceeaşi toamnă bântuită
Cu-apusul său stingher, cu soare sfărâmat.

vineri, 14 octombrie 2011

Prilej?!

Când mor în mine fluturii,
e semn că o toamnă îşi înfige unghia
în pielea unei zile
şi-o frământă, ca tu să-nţelegi
de ce Amelly aşază degetele pe clape -
să scrie, omule,
să scrie despre singurătate
şi despre tâmple unde se-aud lovind pietre,
pietre din stânca iubirii întregindu-se
de fiecare dată în câte o idee.

Când mor în mine fluturii,
pleoape se deschid şi ochii ei înfloresc
privindu-te
în aceeaşi cămaşă pe care o porţi
când ţi se desprimăvărează furia
şi ploaia ţi se-ncarcă de iubire.

Îmi scriu fruntea pe un braţ,
caut palmele tale,
pe Amelly o las într-un cântec
şi rog toamna să-mi binecuvânteze pasul
printre flori de brumă
unde fluturii să facă popas -
morţii să nu-i dau prilej
să mai doarmă în mine...

Capcane

Câte capcane pentru fluturi irosite?
Şi câte pricini să nu poţi zbura?
Izbânzi de-amar în mintea mea călugărite
Privesc spre schit. O vorbă-mi aiura.

S-au scurs avan splendori întârziate-n vamă.
Câştig anost. Un loc ciudat şi tern,
Cu sfinţi plângând uşor sub feţe de aramă,
Deschide uşi ruginii spre infern.

Erate prinse-n pagini seduc verzuii ochi
Când le promit din mugure – izvor.
În ultima-i mătase, descântecul deochi
Surprinde primăverile-n pridvor.

Un joc de fluturi galbeni – dovezile scântei;
Tăcerea-mprejmuită de fiori
Aruncă umbre mute spre florile de tei -
Capcane pentru murmur de viori.

marți, 11 octombrie 2011

Iubiri de tine...( Amelly 8)

Şi ai să-mi spui, Amelly,
în câte ape vineţii se-mparte ziua
când îmi plouă fără tine,
când marşurile cabaline
se-ncumetă să-mi calce malul,
să-mi prindă sub copite valul
când chiar mă scurg,
când te colind aşa cum ştii!

Şi ai să-mi spui, Amelly,
pe unde-i toamna mea zăludă
când mă atinge frunza nudă
şi-mi plânge-n zarva de furtuni...
să-mi spui de anii mei cei buni
când sărutam tăcut o gleznă
în încleştarea prinsă-n beznă
şi moliciuni stinse-n mătase
mi se înfăţişau frumoase
ca tine, dragă Amelly!

Iar dacă n-o să pot veni
prin ceaţa prinsă-n chihlimbare,
să pui scrisorile-n sertare.
arome de gutui să laşi
şi urma dragilor tăi paşi -
să ştiu că-mi eşti şi-acum o apă
în care sufletu-mi se-ngroapă
topind în cercuri fumurii
iubiri de tine, Amelly!

Lacrimi de toamnă

Şi chiar de-n toamnă e prăpăd -
Furtunile când mi se-nnoadă,
Trimite-mi frunzele-n zăpoadă
Icoana-ţi blândă s-o revăd.

Când ploi mă strigă risipind,
Să mut în floare toată bruma,
Din stei să năvădesc kuruma -
Să ţes în ea priviri sclipind,

Iar lacrima să o botez
Sub apăsarea genei mele,
Iscând şuvoi tăcut de stele
Cu care ceru-am să-l crestez.

duminică, 9 octombrie 2011

Nimic

Nimic aici. E doar un gol.
Şi-un colţ de vers în galantar,
Un ciot din luna rostogol
Lăsat pe braţul de cântar.

Facil s-a scris. N-am cântărit
Sublimul serilor de mai,
Un mac aprins e aiurit
Şi-mi fură notele din nai.

Să cânt nu pot.Şi din nimic
Ce-aş mai putea să inventez?
Buşteni sunt mulţi şi sub un ic
Gust seva ultimului crez.

Nimic aici. E doar un vid.
Şi-un stih ce pare răzvrătit,
De ploaia lui, mereu avid,
Spre toamna mea s-a năpustit.


vineri, 7 octombrie 2011

Colecţionarul

Colecţionarul de femei
locuieşte pe strada cu lampadare violet

în fiecare zi
le aşază pe rafturi
unde aromele stau la sfat cu lumina
şi le mângâie

femeile întreţin discuţii
schiţează câteva zâmbete
şi mulţumesc pentru clipele de atenţie
acordată

uneori colecţionarul
aduce un pian
pe care degetele sale, obosite de trupuri,
lasă urma unei ape de melancolie
în care spală ochii femeilor
când îl privesc...

iar ele devin viori
furtuni în căutare de ploi
şi brume strălucind
pe obrazul tern al pământului -
singurul care va fura toată colecţia...

Întârzieri

În faţa catedralei
un ţânc
numără păsări
păsări albe şi negre
şi nu simte când ploaia i se scurge pe gene
căutându-şi matca în hainele lui
firimituri de pâine şi de aşteptare
căldura unui foc
în lumânări
vii şi morţi deopotrivă
de parcă lumea ar fi devenit caruselul
unde caii poartă în ochi stele
departe orga îşi înalţă
glasul
şi strigă în cor rugăciunile
spre un cer
mult prea departe şi mult prea târziu...

joi, 6 octombrie 2011

Amelly 7

Nu.
N-o-nsângera
mai mult decât ai făcut-o.
Amelly e apa
unde îţi speli ruşinea
să arăţi lumii că păcatul
e doar ocazia
cu care ne murdărim hainele
când trecem prin prafuri de vremi

oamenii strigă
oamenii vor
oamenii cântă
se înalţă şi mor în decorul de timp
răsucit pe trunchiuri de viaţă

Atunci Amelly prinde contur

chiar de cuvintele ei te ceartă,
nu înstrăina dragostea
ce se cuvine
s-o porţi într-un sâmbure
păstrat în rodul inimii tale

Nu. N-o-nsângera
mai mult decât ai făcut-o.
Amelly e fărâmă din lacrima icoanei
doar pereţii mai ştiu de vaierul ei
strâns pe sub ziduri

dincolo de care eşti tu...

Amelly 6

Pentru Amelly
noaptea e fereastra prin care
visurile se năpustesc în odăi
peste lampadare
şi trupuri,
peste scrisori cu iz de lavandă
şi peste gene
umbrind priviri îndrăgostite.

Scârţâie cumpene de fântâni
şi mierle jură nopţii să tacă,
iar în desfrâul stelelor
se mai naşte o zi
cât o lumină izvorâtă din graţia
balerinei
uitată pe scenă
ca un trusou de toamnă argintie.

Pentru Amelly
noaptea e tremur de cenuşă
împinsă de vânt,
se stinge în epidermă scânteia
şi gura poetului
rosteşte pe umărul ei
încă o rugă...

Dă-mi-o, noapte, înapoi!

marți, 4 octombrie 2011

Amelly 5

Şi rabd-o pe Amelly
în pielea ta aurind cărările toamnei
păsări se scurg vânate de frig
şi moare în mirişti
frăgezimea oricărui vis

în pergamente se scutură
ultima rouă
iarba se stinge ca un cerşetor
la porţile catedralei

doar câte un clopot mai cere să fim

se nasc din alamă
iubiri sclipitoare şi brumei
năframă îi pun

Şi rabd-o pe Amelly
în ochii tăi
căutând albatroşii
niciun catarg nu e bun să deţină
un ştreang

marea-i nebună
şi-o zbatere-n pleoape atârnă
atingerea ei

Amelly e o stâncă...

luni, 3 octombrie 2011

Amelly 4

Să o urăşti pe Amelly
doar la căderea cortinei -
faldul ei să îşi năpustească greutatea
pe gura însângerată
de lipsa unui sărut

în pasiunea ei
să cauţi înclinarea gâtului de lebădă
şi forţa ploii care smulge
în cuvânt să regăseşti
mierea întâmplării
şi sarea lucrurilor care se cer făcute

şi din ecou
să păstrezi infinitul -
puncte din viaţa ei
înclinată pe apa destinului
ca o salcie unduind
în aceeaşi uitare

Să o urăşti pe Amelly
când vor necheza caii în faţa
unei morţi care ţi-a răpit-o
lăsând în scrieri
parfumul unei primăveri
albite de fulguirea cireşilor...

duminică, 2 octombrie 2011

Amelly 3

Amelly nu caută manta
n-o sperie ploaia şi umărul n-o doare
sprijină pe el fruntea poetului
şi-n palme pune surâsul -
îl uitase când
smuls de furtună
se însoţise cu graba

Amelly fuge de umbre(le)
priveşte drept în ochi
îşi lasă lacrimi la vedere
şi nu se teme de râsul măştilor

ea ştie că dincolo sunt
păsări cu teama zborului în aripi

Amelly păşeşte desculţă
florile tac pe gleznele ei
iar deznădejdile i se prind pe tălpi
să vorbească drumului
despre toţi cocorii alungaţi
de ape într-un octombrie
rătăcit

În dans de lebădă
genunchiul ei se îndoaie
şi braţul coboară
spre fruntea
unde sărutul n-a ştiut cum să moară

poetul o dorea...

Amelly 2

Amelly are ochi de piatră
nu e statuie
dar primeşte în faţă afurisenia vântului

la ea iernile au parfum de veşnicie
şi gust de moarte împăturită
ca o scrisoare într-un scrin
uitat demult în efemerul unei existenţe

amelly scrie rar
îşi tremură albul spre colţii de gheaţă
face semne granitului
şi se iubeşte cu vulturii
când lumina îi cade pe buze

de cele mai multe ori
se piteşte
încărunţind în liniştea cerului
iar când nu doarme
împarte săruturi mineralelor

Amelly e firavă
cuprinde cu privirea
pajişti de puncte cardinale
şi îmbracă în argint aşteptarea

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Amelly

Să scrii pentru Amelly
e o chestiune care ţine de întâmplare.
Muzică răsfirată dintr-o suveică.
Se ţese foamea pe năvădeala plină de iluzii.
A uitat să te asculte?
Ori lira ta se umple de galben orbitor?
Să scrii pentru Amelly
e ca şi când ai pune o balerină
şă-ţi povestească despre tăcerea nuferilor.
Şi cercuri prind în plase
ochiul tău neliniştit.
Amelly e sub ape... rămâne să-i scrii.

joi, 29 septembrie 2011

Sintagma

În carnea mută
fiorul atingerii n-a poposit,
era prea obosit
poetul
să-ntindă mâna,
femeile-i puneau mereu cununa
şi-ncoronat
privea spre fiecare,
apoi spre elixire nevândute în bazare
şi le-ncerca.
Aşa scria.
Cu unghia muiată în iubire
urca, urca
spre nemurire
şi risipea în colţii florilor de munte
tăcerile-i -
tăcerile-i mărunte.
Câtă sfinţire să fi pus în glas
dacă sintagma-i poposise
pe-acelaşi sunet
în alt pas
unde zidirea îl găsise?
Prelins în carnea-mi e şi-acum
şi doare sângele
şi curge
copila merge pe un drum
păcatul lumii îl va stinge.

miercuri, 28 septembrie 2011

O lume de cântec

Numai întunericul ne pândeşte.
lumina se joacă,
tremură mâna pictorului în valuri de timp.


Un zugrav tace pe o bucată
căruia mulţi îi spun pânză.
Eu ştiu că nu-i aşa.
E lumea suspendată-n cântece
pe care doar mâinile sale
o ştiu făuri.


Un greier plânge a toamnă sinilie.
În lume e ceaţă,
iar pictorul meu a coborât într-o umbră
fără umeri,
fără tălpi,
respirând,
ca să-l simt în aceeaşi lume de cântec.

Citadin

Alerg în tihna zilei îmbrâncite
În haosul oraşului monden,
Stau iar la sfat cu feţele zbârcite
De fumuri şi arunc în duoden

Aceleaşi resturi de figuri amare,
Sporovăieli mărunte şi respir
O teamă de-ncercări aşa bizare
Ce-mi pune peste pori un glaspapir.

Mă tem de încuibări în minte goală,
De măşti hidoase care par a fi
Aşa de zâmbitoare în cerneală
Şi în rostirea simplă de-a trăi.

Şi-mi umplu firea cu–nţelesuri clare
Să pot iubi aşa cum mi s-a dat,
Să fiu aceeaşi ploaie din bazare
Ce-aduce-n TINE “aerul curat”.

marți, 27 septembrie 2011

Împreună

Nu ştiu dacă amândoi
vom smulge cailor aripi
crezând că sunt îngeri care ne poartă.

Poate vom odihni un pic temerile,
apoi vom porni la drum
îndelung,
ca într-o călătorie
unde iubirea nu cunoaşte spinii
şi nici furtuna amăgirii.

Nu ştiu dacă
amândoi vom pune
mugurii să zâmbească
într-o primăvară întârziată,

poate vom desluşi în ceţuri
simfonii pe care nu le-am putut asculta
niciodată
de prea furtună,
de prea întuneric,
de prea oboseală a firii.

Nu ştiu dacă-mi vei tatua flori pe suflet,
să mă deschid luminii
când mă priveşti,
pot spune că amândoi
îi vom topi gheţii răsuflarea
furându-i fluturii
de-o singură zi...

luni, 26 septembrie 2011

Absenţe

Am uitat liniştea
în sipetul din camera veche...
scrisori deschise
mi-agaţă albatroşii de picioare
şi-mi colorează storuri de ochi
cu încă o ploaie.
Câtă zbatere...
şi colivia-şi deschide larg braţele.

Mai tresar brumele?
Mai tremură fluturii mei
în fereastra toamnelor tale?

De vijelia gândurilor
n-o să fug niciodată,
chiar de-mi vor spune furtunile
că negrul e cerul
şi lumina se ascunde în muguri.

Să-mi scrii!
Să-mi spui cum tremură fluturii
când, amândoi ne rotim în absenţe
iar exilul ne trage la sorţi
din urna destinului...

duminică, 25 septembrie 2011

Mereu

Azi voi dansa în pas de ploaie
Şi-ţi voi trimte un sărut,
Cu-albastru-n mare dispărut
Când risipirea mă îndoaie.

Şi-ţi voi striga cu glas de vânturi -
Octombrie-i abia sosit
Prin gânduri triste mi-e dosit
Pustiul ruginit, de cânturi.

Când voi aprinde-n mine ruguri
De frunze-ntârziate-n ram
Să-ţi spună mâine cum eram,
Să nu striveşti “căderi” cu pluguri.

Şi să m-ascunzi în geana zării,
În irisul pătruns de nor,
Să pot privi mereu cu dor
Alintul ploii-n buza mării.

Să-mi fii în toamnă-mbrăţişarea,
Un nord spre sud mereu privind
Şi-n aspre ierni, mereu, colind
În care vom sădi visarea.

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Casă

Rugina-mi strică lacăte la porţi,
Îmi vinde-nchiderea în mine
Trăgând amarnic zilele la sorţi
În toamna plină de ruine.

Rugina-mi colorează ochii trişti,
Mi-aruncă pe covoare vina,
Când calc pe frunze şi tu-mi pedepseşti
Cu dragostea din mâini lumina.

Mă-ndeamnă să-mi fărâmiţez uşor
Romanţele în disperare,
În braţe de copac să-mi desfăşor
Îmbrăţişări de chihlimbare.

Mă scutur frunză-nspre pământ şi cad,
Mor melcii sub rugina deasă,
Vin ploi pe rând şi, în al apei vad,
Iubirea ta, etern, mi-e casă.

vineri, 23 septembrie 2011

Torţă

Dacă în taina atingerii
stau puterile dragostei,
dacă în aplecarea florii
stă graţia dansului
şi-n înălţarea păsării –
libertatea,
atunci,
atinge-mă cu un zbor de floare
să mă deschid sufletului
ce îmi caută rostirea.

Dacă în ţărmurile apei
stau revenirile,
în farul mării - speranţa
şi-n strigătul valului
se sparg tristeţile,
atunci,
atinge-mă cu lumina unui răsărit
în care clipele promise
au jurat să nu-mi înfăşoare
timpul în uitare

şi, într-o zi,
în partea mea de suflet
se va cuibări o iubire
ca o torţă
ce nu-şi cunoaşte stingerea.

joi, 22 septembrie 2011

Ştiu!

Când nu mă vezi, dorm ierburile-n vise,
Atârnă într-un colţ de stea uimirea
Când nu mă vezi, chiar legile nescrise
Şi-arată-n codice deplin iubirea.

Când nu mă vezi şi ochii-mi lăcrimează,
Se rotunjeşte ploaia-n emisfere,
Fug păsările-n doruri şi brăzdează
Acelaşi cer cu zboruri efemere.

Când nu mă ai, e orizontul rece,
Baladele se cântă în surdină,
Dar vremea de năpastă iar va trece
Şi ochii mei vor răspândi lumină.

Suntem mereu oglinda unei ape
Ne vălurim în noi, tot mai aproape.

miercuri, 21 septembrie 2011

De...

De mor după strop,
de norii mă-nghit,
voi scrie-un potop
în grai împietrit,
când toamna mă-ndeasă
în sacu-i de vânt
şi ploaia-mi se lasă
pe-acelaşi cuvânt.

De-nghit amărui,
de caut cocori,
de urc înc-un grui
prin aspre răcori,
e pentru că-n seară
se năruie-un gând,
e pentru că-n vară
sunt ochii-mi plângând.

De simt o văpaie
în frunza din crâng,
de-mi cade-n odaie
un cântec nătâng,
în toamnă să-mi laşi
un zâmbet ştrengar,
vreo opt-nouă paşi
în mersu-mi fugar...

marți, 20 septembrie 2011

Răvaşul

Închis în toamnă şi departe,
Pui vremea tristă la dospit,
Apoi o-mparţi în foi de carte
Şi-n dor de-aramă încropit.

Mai ştii cum scutura iubirea
Din arbori frunzele târzii,
Când printre pagini amintirea
Clipea din ochii străvezii?

Rugina mă striga pe nume,
Eu răspundeam cu glas de ploi,
Iar tu-mi striveai pe buze brume
În toamna pentru amândoi.

Suspină gândul meu pe ape
Şi sălciile se-mpletesc,
Octombrie îmi este-aproape,
Cocorii azi mă părăsesc.

Şi duc pe-aripa lor albită
Şi-n zborul lor cel osândit
La clipa ceasului grăbită
Răvaşul meu în dor zidit.

duminică, 18 septembrie 2011

Stingere

Dezbracă-mi privirea de goluri,
Dă-mi soarele toamnei în frunze
Plecate pe margini de stoluri -
Amestec de pete difuze.

Alungă-mi tristeţea în ciuturi
Şi nuferii prinde-i – şiraguri,
În apele-mi blânde să scuturi
Surâsuri. Să-mi vindece praguri.

Colindă-mi privirea ce doare -
Miraj într-o toamnă târzie,
Când floarea în brumă ne moare,
Iar noi ne visăm poezie.

Şi-apoi s-alergăm înspre iarnă,
Să cernem ninsori de iubire,
Iar vântul, pe zare, s-aştearnă
O linie stinsă-n albire.

vineri, 16 septembrie 2011

Vrăbii

Tu scuturi o păpădie
eu număr câte vrăbii
mi se pare că se desprind
din seminţele ei,
de parcă mi-aş dori ca pământul
să ţină în braţe rădăcini de zbor

să plutească prin aer scaieţii
ca nişte mine -
explozie în pieptul fiecărui nor istovit
în căutarea furtunii

şi ce repede mişti mâinile,
de parcă n-ar fi de ajuns
truda culesului
desprinsă din sofisticatul calendar

tu scuturi o păpădie,
eu caut umbrele, să asculte ninsoarea
şi las gălăgioasele alea de vrăbii
să-ncolţească în huma
unde mă voi întoarce cândva
să număr zboruri.

Punct de ne(vedere)

A rămas dezgolită o privire străină,
Avea irisul galben ca un nufăr strivit,
Când, pe pajiştea arsă de o toamnă haină,
Rătăcea printre brume ca un om istovit.

A rămas printre raze de lumină căzută
Să mai guste din lujeri stropi de viaţă incert,
Când ispita ruginii de pământ e văzută
Şi în frunze se-nalţă al tristeţii concert.

Zarea-mi spune să caut chiar şi-n vocea furtunii,
Să aştept omul care va-nţelege ce sunt,
Să nu caute-n umbre şi s-alunge nebunii
Care-mi suduie ploaia ce se scurge mărunt.

joi, 15 septembrie 2011

În(semn)

Îţi vorbesc dintre frunze, lângă trunchiul furtunii
Între toamnă şi tine am uitat un oftat,
Mă alungă vârtejuri spre cărarea ce lunii
I-a deschis încă-o poartă ca un semn amputat.

Peste umbre zălude toamna pune zăbrele
Şi închide lumina în poeme de nori,
Când te strig necuprinsă, patimi aspre şi grele
Te adaugă-n mine şi eu plâng uneori.

Din cuvinte uitate pe o bancă-ntristată
Împleti-voi un cântec, un refren liniştit,
Peste bruma ce pică de un vânt torturată
Arunca-voi acordul de iubire sfinţit.

miercuri, 14 septembrie 2011

Praf în ochi

Sub pleoape
marea îşi găseşte sălaşul,
şi spală stânca de iris
primind în pupilă
întunericul în care, uneori, mă scufund.

Încă nu mă ştii.
Sunt poate nebună să cred
că mă vei cunoaşte vreodată.

E tulbure valul şi-n buza malului
se sparge, zădărnicind
castelele de nisip
ridicate vremelnic...

se dizolvă în ochii mei
sarea cuvintelor.

Ce gust poate avea iubirea
şi cât de mult ne poate hrăni
dac-o împărţim în raţii?

Sub pleoape
se ascunde o mare;
în casa ei albastrul cheamă ploile -
doar aşa să se şteargă
urmele de nisip -
praf în ochi...

marți, 13 septembrie 2011

Arome de septembrie

Letopiseţe cu aromă veche
de neumblare-n tihna mângâierii
sunt scrise pe-nserat în umbra cerii
în limba dragostei care-i străveche.

Condei supus pe trupul de fecioară
Când poezia nu e descifrată,
Alunecă-ntr-o curbă aromată
Şi mâna lui cuminte o-nfioară.


Şi-atunci licori de viaţă amăruie
Se vor sorbite-n viţele cu struguri
Şi-n pielea ei cu lacrimă căpruie

Mustească toamnele în vineţi muguri
Când se ascunde vraja-n flăcăruie
Cântând foiletoane-n glas de ruguri.

luni, 12 septembrie 2011

Adorm!?...



Adorm...
îmi pune floarea-n ochi,
azi, rouă
şi plâng,
mi-e toamnă iar,
în sufletul meu plouă!

Adorm...
cocorii sfâşie-n aripi
tăcerea,
îmi lasă alb neprihănit
în zbor
şi-n mâna-mi caldă
mângâierea!


Adorm...
arvuna visului meu –
zarea
te caută-n desiş de gând
şi freamătă-n sărutul meu
plăpând,
etern, chemarea...

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Birdie 15 Amurg

Birdie e tristă,
eu schiţez braţe cu degete lipsă
-ce păcat că mângâierea nu-mi aparţine!
În fond nu-s Venus, să-mi ridici statui!

În atelier e linişte.
Nici mătase din glasul ei nu se mai aude.
Dorm în pânze melcii,
tăcută rouă ne umezeşte ochii
şi accidente grafice se distrează pe suport
tango de închipuire -
falsă prezenţă...
Birdie e tristă.

Voiam să fie frig, dar
nu de zăpadă e nevoie
albul se găseşte în ochiul meu
şi-n aripa de cocor însingurat...
cât rece să cuprind într-un anotimp vânăt
dacă nu m-ai lăsat să citesc amurgul?

Apun.
Şi Birdie e singură.

vineri, 9 septembrie 2011

Ne(stăpânire)


lucrare de D Brodetsky

Din ostenire mai rămân cu-ncovoierea,
Cu spasme taciturne, cu tăcerea
Şi c-un oftat prelung şi inutil
Ce-ţi bate pe un umăr, zâmbindu-ţi infantil.

Nu mai contează cât ai mers pe drumuri arse,
Cât praf venin ai strâns în albe oase,
Când adevărul te ţinea în teacă
Să poţi lăsa-ntunericul în voci să treacă.

Vârtej de fumuri se înalţă-n colonade,
Se stinge-un plâns în vechile cascade,
Iar sufletul e prigonit de iarnă
Un duh nestăpânit tristeţea vrea să-mi cearnă.

joi, 8 septembrie 2011

Sunt!



D Brodetsky



Frumoasă-ţi sunt şi inima mi-e plină
De încântare şi de strai văratic,
De-a primăverii albă-n floare vină
Ce-şi poartă-n glie traiul singuratic.

Şi caldă-ţi sunt când flutură cireşii,
Roşeaţa pulpelor se-aşază-n buze,
Stârnind invidia pentru măceşii
Pierduţi pe văi, în aere confuze.

Ca o fântână îţi adap sărutul
Cu mierea zilei ce ascunde-o mare,
Iubirii încercând să-i dau tributul
Şi vremurilor noastre – alinare.

Şi pradă-ţi sunt când urlă-n codru lupii,
Pe braţul tău m-adulmecă ninsoarea,
Mă-nlăcrimez şi las povară stropii,
Iar palmelor ce caută, las floarea.

Femeie-ţi sunt, în plinul coapsei mele
E jarul din amiaza furtunoasă,
Când fulgerele cad pe ochi de stele,
Eu nu-ţi pot fi decât, veşnic, mireasă.

miercuri, 7 septembrie 2011

Verigă

Pe tâmpla albastră coboară un gând,
E cerul scânteie şi inima plină,
În toamnă dispare o ploaie plângând -
Tributul plătit pentr-un ochi de lumină.

Mă cauţi în albii şi-n visul răsfrânt,
Te strig dintre ape şi liniştea-i moartă,
Apusul se-ntinde pe ceruri, înfrânt,
Săgeţilor lasă, deschisă, o poartă.

Alunecă fluvii spre marea-ţi cântând,
Mă spintecă piatra şi sânu-mi străpunge,
Cuvântul bezmetic din guri, răsuflând,
Loveşte sălbatic şi fruntea îmi frânge.

Privesc înspre tine, e vântul turbat
Şi-n aerul nopţii o pasăre strigă,
Se-nfige în buza de aer curbat
Cenuşii lăsându-i aceeaşi verigă.

Doar pe tine...




Caut în mine drumul
pe care au mers unghiile tale
când strigai cu sete:
„Acum te iubesc pe tine, femeie”
ce ţii pruncii în odiseea unui pântec
unde minunile prind rădăcini
şi-mi urlă uitarea în creştet
să m-alunge departe,
dincolo de orice durere
mocnind în fiece zi.

Caut în mine cuvântul
sortit să împartă promisiuni
niciodată întâmplate,
doar întâmplătoare vorbe zvârlite
când erai singur
şi pacea-ţi era doar prundiş
pe râul furtunii
călcat de ape tulburi şi istovitoare.

Şi mă-ntreb de ce caut
când iubirea este mai aproape,
iar mângâierea ploii
e graiul unui om ce m-ascultă
şi care ştie să spună:
“Eu doar pe tine te iubesc, femeie!”

marți, 6 septembrie 2011

Scara

Nu ştiu dacă spre tine urc sau cobor
în fiecarea seară,
când cuvintele se-mbracă în stele
oglindindu-se în ochii mei
deschişi spre visare.

Poate prea sus,
gândul tău mă-nfioară,
poate prea jos,
dorinţa mea e năluca ce-ţi cade în braţe
când treptele se topesc
şi urcuşul dispare.

Şi-mi plec pleoapele când cobor
să te caut –umbră irosită în pridvorul
unei aşteptări,
când îndoiala ne ţine în frânghii,
şi-mi înalţ zborul indus în tăceri
să te-adun ca pe un dar
niciodată dezlegat de lumină.

Nu ştiu dacă spre tine urc sau cobor,
scara mă ţine în gura unei trepte
unde nici nu ştiu
când şi cum am ajuns –
secetă în albia unei veri
unde ploaia îşi deapănă cântecul arar.

luni, 5 septembrie 2011

Terapie

Mă vindecă toamna de o uitare
şi mă aşterne
rugină drumului să fiu:
să calci peste ochi şi să visezi a ploaie,
să respiri vânt şi pe umeri să duci cuvintele
strecurate din mine când încă-ţi eram.

Mă anină toamna de ramuri,
să vin înspre tine ca o ninsoare de frunze -
coroană pe fruntea
unde sărutul îşi găsea liniştea
când arborii cugetau către cer şi numele meu
îţi umplea vorbele cu iubire.

Mă cheamă toamna
să acopăr cu sufletul despărţirile,
chiar dacă privirile-s departe
şi zările se închid a-nserare,
când păsările strigă prelung
peste ţarini sortite brumelor triste.

Şi-n toată fiinţa mea se adună
şoapta vântului, şi-a ploii, şi-a păsării
care n-a uitat ce-nseamnă să te vindece toamna
când mă îmbolnăvesc de tine...

joi, 1 septembrie 2011

Avid



lucrarea plastică aparţine lui Dumitru Brodetsky


Somnoroase iluzii se desprind din cochilii,
Mi-e târâşul fierbinte şi pământul e gol,
Se preumblă-ntre coarne un parfum de camelii
Prinse-n sticla de gheaţă într-un val rostogol.

Umblă melcii lumină să-mi dărâme tristeţea,
În hăţişul de ierburi fire lungi se-nroşesc
Se urzeşte în cercuri steaua mea şi francheţea
Pe o salcie urcă în vârtej diavolesc.

Duhuri strâmbe mi-arată cât de lungă-i cărarea,
Sacrificii mărunte se topesc lângă-un zid,
Melci nebuni mă colindă, îmi declin consolarea
Şi mă-ndrept către ochiul doar de mine avid.

File de septembrie

Eu, într-o doară,
parcă-am învăţat
un picur
să strunesc în treacăt
şi verii pline de ninsori, la cald,
în grabă mare
i-am pus lacăt.
Am strâns-o-n sipetul cu flori
şi fluturi
ostenindu-şi zboruri
printre vâlcelele cu sori
(abia treziţi din somn)
şi veştede decoruri.
Septembrie am regăsit,
în file
se pornise vântul
şi-n pasul meu cel obosit
se odihnea pământul.
Curbate zile,
chiar nelinişti,
un stol pierdut în umbra verii,
tăcut,
mi se roteau mereu
în plasma de rugină-a serii,
iar din cerneală de înalt
furasem, făr’ să ştii,
un strop de ploaie-tihnă
să-l scriu pe foaia de bazalt,
când vremea rea mi-i neodihnă.

Antum

Să-mi strângi zăpezi şi negura tristeţii
S-o-mpovărezi cu albul din ninsori,
Să zacă-n haina verde-a dimineţii,
Apoi să moară-n patimi de strânsori.

Să-mi umpli gânduri, vremea să n-o laşi
Pe coapsa bolţii, la ucis de sori,
Să tacă praf în stolul meu de paşi
Când ploile-s aromele din flori.

Să-mi tai din cioburi strălucire-n vise,
Copil străin, departe-mi eşti acum,
Mai lasă-n cumpene de dor promise
O scriere-a destinului - antum.

miercuri, 31 august 2011

Rugă nocturnă

În răvăşita umbră alunecă uitarea,
Se mişcă-n ape stranii al serilor năvod
Alunecându-şi simplu pe firele-i chemarea
De stele căzătoare luate în povod.

Nechează-n constelaţii atinse de tăcere,
În coame de albastru topeşte-un curcubeu
Când luna se prăvale în marea de plăcere
Şi cântece se-nalţă în braţe de jubeu.

Sfinţească-se iar ruga, altarele se-nalţă -
Coloane printre fumuri ce izvorăsc arar,
Din teminţa luminii când bolta serii-ncalţă
Condurii prinşi de trepte în slova lui Scărar.




marți, 30 august 2011

Birdie 13 Uşi închise

Birdie a închis în astă seară
uşa pentru toate spitalele din lume,
să moară scripeţii trăgând funii ,
nu pentru oasele neadormiţilor,
ci pentru căldările care aduc apele din adâncuri
când cumpene obosite se încovoaie.

Cât or să urle, Doamne,
toate spitalele
cu guri căscate după sângele lor
furat de răsărituri,
s-alunge nopţile pe vecie
din ochii care poartă păianjenii durerii.

Şi-n ţipete de cocori
Birdie pune strigătele smulse,
să le poarte pe mare
unde albastrul e linişte
şi furtuna-i prinsă de maluri
ca un plasture de rana
ce-a uitat să se-nchidă.

Turbanele cad
şi feşe se încurcă în mâini stângace -
aripi ce caută semne de linişte
când obosesc în tăceri,

iar Birdie răsuflă cu greu
când închide uşa pentru toate spitalele din lume.

...lacrimile femeilor...

“Dumnezeu numără lacrimile femeilor” spune Talmud-ul...

Priveşte!
Tu o faci să plângă des;
în ploaia ei viorile stau atârnate
şi culeg sub acoperişuri
toate grijile cerului scuturat de albastru.

Mie nu-mi vine să tac,
îmi sună a desfrunzire glasul
şi în toamnă prefac
zâmbetul pe care îl port,
ca un semn de întrebare
unde nici cocorii
îmuguriţi în primăveri însângerate,
nu pot răspunde.

Şi-n depărtare se-ndoaie lumina
- fulger săgetând pieptul
unde au poposit pruncii
şi inima îndrăgostirii cuprinsă de adevăr.

Furtunile mă îmbracă
şi vânt mi se preumblă sub gene;
când “Dumnezeu numără lacrimile femeilor”,
eu învăţ că prin ferestrele vieţii
trebuie să privesc
ţinând ochii deschişi, chiar dacă
viorile dorm uneori pe sub streşini.

duminică, 28 august 2011

Sticliri

Scufund în negură deşertul tău himeric,
Li-i geana prăfuită albelor nisipuri,
Revarsă luna-n stoluri albul său coleric
Şi tălmăceşte în furtună alte chipuri.

M-alung în logosul cu gust de oază vie
Te rog s-asculţi când strâng şuvoi de apă-n oase,
Să-ţi pot vorbi din starea-mi cruntă, de sclavie,
Când crucile vor stinge fumuri de mătase.

Să-mi slobozeşti vocale chibzuite-n vorbe
Şi să mă-ncânţi cu stele şlefuite-n vânturi,
Când nopţile tardive construi-vor jerbe
De înţelesuri clare puse-n zbor de fluturi.

sâmbătă, 27 august 2011

Între răsărit şi apus



Când vei atinge răsăritul,
tot samovarul dimineţilor
ucise de nelinişti se va umple
de bucurie,
pentru că-n ochii mei
începutul e întotdeauna cuminte
ca o şoaptă .

Când mă rostesc,
tremură-n arbori vântul
şi crinoline din volburi sună prelung
să te-anunţe c-am înflorit,
mult prea devreme să mă poţi iubi
ori poate prea târziu
pentru iarna-n care te cufunzi
fără a-mi spune măcar un cuvânt.

Şi-atunci...
leg ciocârlii de braţele mele
să–mi cobor imnul
spre aridul pământ jinduind
la ploaia din mine...
şi plâng!

Când vei atinge asfinţitul,
din blestem se va rupe o coardă,
să nu-ţi cânte durerea
în piept
şi din noapte să alungi nepătrunsul
când spre zare-ţi va scrie de dragoste
un nou răsărit!

joi, 25 august 2011

Ecou


Ecoul tău e-un gest decorativ –
Se sparg în el vocalele confuze,
Iar spasmele sunt prinse-n andaluze;
Un dans strivit în ochi soporativ.

Şi-n albul fantomatic strigă rar
Doar muzica prădată până-n ziuă,
Când vorbele sunt mărunţite-n piuă
Precum un praf suflat de aurar.

Lucind, desfac privirile pieziş -
Mă năruiesc acum în calea firii
Şi cern pasiv cutumele iubirii
Oprind în mine simplu neteziş.

Ecoul tău e sclav abandonat
Trudind să cheme vânturile-n vele,
În timp ce printre miile de stele
Mai rătăceşte cântec fredonat.



miercuri, 24 august 2011

Femeia fără nume

N-o ştie multă lume;
Ea trece – e-o părere –
Femeia fără nume,
Cu aer de tăcere.

Răsare-n adiere
Şi-n zvon de dimineaţă,
Când rouă ierbii-i cere,
Împarte ochi de ceaţă.

Îşi scutură privirea
Pe neştiuta floare,
În irişi amintirea
E stropul care doare.

Să nu-ntrebi cum o cheamă,
I-i numele fereastră,
În nimbul ei e teamă
Şi-o pasăre sihastră.

Iar dacă vei alege
S-o strigi în fapt de seară,
Să ierţi a vremii lege
Ce azi te înfioară.

Să fluturi peste lume
Orice cuvânt din carte,
Femeii să-i dai nume
Chiar de ar fi departe.

Să-ţi fie-un fel de Ană,
Elenă sau Marie
Şi-n colţul tău de pană –
Eternă feerie.



duminică, 21 august 2011

Despre durerea lumii

Dac-aş strânge în palme toată
durerea lumii,
aş afla că mamele pot râde pruncilor,
chiar şi-atunci când
copacii îşi frâng ramuri în preajma lor;

n-ar mai fi nevoie de trunchiuri
şi nici de topoare,
de ploi rătăcind în ochii vreunei femei
legânând în braţe odoare
şi nici de timp impregnat
cu ceaţa însingurării.

Dac-aş strânge în palme toată
durerea lumii,
aş putea lua de mână
orbi care privesc soarele
şi muţi care-mi cântă,
să-nvăţ de la ei
că fericire e-n toate câte sunt,
chiar şi-n plecatul ochilor
ori în şoapta sugrumată de tristeţe.

Dac-aş strânge în palme...
Dar e aşa de puţin loc acolo!
Şi-atunci le deschid, să las lumina din ele
îmbrăţişării, mângâierii, dăruririi,
iar toată durerea lumii
să se risipească în apele care curg,
în aerul care coboară,
în pământul din care
viaţa se iveşte la fiecare pas.




Doamne...

Doamne,
ţine-mi aurul în palmă
strălucire-n ochi să-i dai
şi mereu în marea calmă
să-i găseşti un colţ de rai.

Doamne,
pune-n stropul viu de ploaie
ţărmuritele dureri,
lasă grâul să se-ndoaie
‘n ale vântului păreri.

Doamne,
aerul ce-l soarbe seara
nu-l îngreuna de zbor,
să-i răsune-n văi vioara
şi-n plecatul de cocor.

Iară mie dă-mi putere
Să înving obstacol mut,
Să-l acopăr de mistere
Şi să moară neştiut.

sâmbătă, 20 august 2011

Scrieri pe firul verii

De-ai pune-n lacrime săruturi
Şi-n firul ierbii adumbrite,
Pe chipul meu ar fi iar fluturi
Cu visurile adormite.

Şi-ar poposi în mine vara
Cu zboruri şi cu volburi nalte,
Iar când va fi să vină seara
Mă voi piti şi eu încalte...

Atunci se va topi fiorul
În palma lunii ceruite,
Iar peste câmpuri, veşnic, dorul
Va scrie rânduri unduite..

joi, 18 august 2011

Transformări

Deznodământ în umbra unei zile
Şi zboruri prinse-n arşiţa flămândă,
Agonizând cuvinte printre file
Ce scriu o poezie muribundă.

Absente spaţii pentru lunecare
Şi-un gol imens sub pleoapele de stâncă;
Aruncă-mi înspre ochi întunecare,
Să te veghez din noaptea mea adâncă.

Inconştient să pot mişca aripa
Şi dorului săpat să-i pun un nume,
Şuvoaie de nectar să-mi fie clipa
Când pace peste ea vei suprapune.


Ochii se sting, nu mor...

Se-nvolbură apa de roşu carmin,
Privirea-i plecată departe,
Pe umărul puştii şi-n flori de jasmin
Alunecă izul de moarte.

Privise cândva frumuseţea din văi,
Lumina din ochii splendorii,
Plecase pribeag, când pe-ngustele căi,
Doar ceaţă lăsaseră norii.


Fugise de vânt şi de viscol turbat,
De inima omului rece,
Şi-n aerul verii,-n amurguri curbat,
Credea că secunda nu trece.

Dar glonţul vrăşmaş din ţeava cu fumuri
Cerea înc-un piept să despice,
Căta ucigaş şi ochii de ramuri
În faţă-i voia - să abdice.

Un sunet prelung - sinistră chemare -
Cutremură toată pădurea,
Se scurge în ploi cu ape amare
Trecutul şi… totu-i aiurea…







miercuri, 17 august 2011

Rest de suflet

Mi-i dor, mi-ai spus aşa-ntr-o doară,
Când seara se ducea să-şi plângă
Necoapta-i soartă şi nătângă,
Croită-ntr-o istorioară.

Mi-i sete, ţi-am răspuns îndată,
Şi m-am uscat de doruri mute
Pierdute-n veri necunoscute
Când îmi spuneai: Va fi odată!

Ţi-i aminti - mi-ai pus în minte,
Regrete de odinioară,
Pitite-n colţ de dumbrăvioară
Şi-n ultima mea rugăminte.


Mi-ai fost şi-mi eşti chiar şi acuma
Un semn de cruce-n lemn bătută,
Eu - ultima necunoscută
Ce-aruncă-n nepăsare huma.


Birdie 12 Sus, jos!

Birdie nu ştia de ce
stelele n-au picioare;
poate pentru că ideea de cer
înseamnă mereu sus
şi cum doamne iartă-mă
să mergi cu capul în jos?

O s-o întreb într-o zi
de ce viaţa mea are şi sus-uri
şi jos-uri…
o fi pentru că
toate crucile stau înfipte în pământ?

Sau poate pentru că
arborii îşi lipesc de tălpi rădăcinile
să-i suporte drumul
cum viaţa mă suportă-n buzunarul ei strâmt
unde abia se mai strecoară lumina?

Birdie nu ştia de ce
stelele n-au picioare…
doar colţuri pe care
le poţi aşeza pe fruntea mea
cum vrei
ca să-ţi strălucesc în acelaşi buzunar
unde-ai aruncat cândva un simplu cuvânt:
Copilă!


Hai, Birdie,
fă-te cântec în ramurile mele
şi înalţă-mă,
prin tine să urc
până-mi voi sparge fruntea de cerul sticlos,
ca să uit cine sunt şi să-nvăţ
de ce stelele privesc mereu spre pământ
unde crucile fug din braţe de arbori
pentr-un cuvânt…
Acelaşi cuvânt!

marți, 16 august 2011

Când pleci...



Când pleci, o noapte se aşterne
Şi vântul din mine-i turbat,
Se pierde în gol de caverne
Răsuflul din floare, curbat.

Tăcerile-au iz de uitare,
Iar negrul se-ntinde mereu,
În semne punând întrebare
Şi niciun răspuns pentru... eu.

O pânză – mătase din vreme
Pe ochi mi se-aşterne ciudat,
Dau lumii să cearnă blesteme
Pe-obraz de-ntuneric fardat.

Şi-alung înspre mare furtuna,
S-apuce în braţe un val,
Să-ţi cânte de-o ploaie întruna
Când apa ne moare la mal.

duminică, 14 august 2011

Mai vreau...

Mai vreau să te cuprind, neliniştea să-mi fie
Acelaşi cântec simplu din vremea ce-a trecut,
Când cerul neştiut voia o ciocârlie
Să-nalţe spre albastru un imn neîntrecut.

Mai vreau să te mai ştiu, în ploaia mea cuminte,
În sferele de apă mereu să mă respiri,
Vulcanii zgomotoşi şi lava lor fierbinte
Să-i stingi într-o iubire şi-apoi să te tot miri.

Mai vreau să te mai am, sclipire în privire,
Un verb care mă doare-n atâtea conjugări,
Când patima din noi se cheamă răzvrătire,
Să scuturi vindecare în praful din strigări.

Mai vreau să mă colinzi în toamnele brumate,
Să-mi pui pe cap coroană de frunze care plâng,
Mai vreau să te mai am, chiar dacă-mi eşti departe,
Să te arunc în ploaie şi-n braţe să te strâng!


sâmbătă, 13 august 2011

În partea asta de cer...

În partea asta de cer,
ploile au chip de femeie -
mătase în ochii plini de nesomn
ai vremii,
când setea de cântec adoarme
în grindurile verii...

şi tu n-o cunoşti,
pentru că-n gânduri obosite
de furtuni trecătoare,
ploile nu stau,
de teama că vor fi sorbite
mult prea uşor,
mult prea repede.

Mai degrabă caută stânca
s-adape în taină pâraie şoptite,
de unde strigătul să se-nalţe
spre cer,
strângând în clopote
sunete care-şi caută aripile obosite.

Şi tu n-o cunoşti...

în partea asta de cer,
ploile au zâmbetul femeii
îmbrăţişând iubirea
care oftează adânc,
până când pânzele ochilor ei
flutură lacrimi

atunci, doar atunci
simţi toamnele-n grinduri
şi plângi...


vineri, 12 august 2011

Frânturi

M-am prelins printre fantele serii,
brâu de lumină să fiu ochilor tăi
plecaţi să mă caute -
splendoare în necuprinsul
tăcerilor mele.

Din mii de drumuri
ai ales să rămâi
pe cel unde infinitul e capăt
şi strălucirea, colb răsfirat
de furtuni trecătoare.

Şi-ai crezut, ai crezut mereu
că întunericul e mai rău decât mâlul apei,
că distanţele ucid atingeri
şi strigătele sperie păsări,
poate de aceea
las lumina să curgă
dincolo de plecare,
să nu uiţi,
să nu taci,
să nu alungi nicio frântură de alb
care-ţi caută privirea.

Roiuri


Roiuri de petale coapte,
Aruncate-n rosturi largi,
Mi-aş dori s-arunci în noapte
Şi de trupul meu să spargi
Un parfum pe care vara
Nu l-a cunoscut, cum eu
L-am simţit sub ploaia vie,
L-am simţit mereu, mereu.

Roiuri de albastre gânduri
Picurând din cer scântei,
Când scriai în file rânduri
Despre ochii dragi, ai ei -
Irişi verzi pe câmp de versuri,
Înflorind priviri cu drag
Când suflarea-ndrăgostită
Poposea la tine-n prag.

joi, 11 august 2011

Licori

„Femeie frumoasă...”, mi-ai zis într-o seară,
Cu voce şoptită şi tremur în glas,
Sub pleoapa-mi căzută, un cânt de vioară
Un loc îşi găsise ‘n al ploii popas.

Trecuse prin irişi, departe, uimirea
Şi valul durerii c-un braţ de fiori,
Când roiul de fulger căta în privirea
Uitată în mine, potop de licori.

Ispitele goale duhneau a iubire,
Pervazul tăcuse şi-n ochii mei verzi
O floare-şi vărsa parfumu-n potire
Sub ploaia cernută, în praf de amiezi.

“Femeie frumoasă, o gheară mă strânge”
Îmi strigi totdeauna când ploile vin,
Când pasul meu alb în cercuri se frânge,
Apoi umple seara cu stropi de senin.

marți, 9 august 2011

Şi tu...

Pentru că sub coasta mea e lumină,
nu mai pot ţine
snopii de licurici la subsuori;
i-aşez unul peste altul,
să urce până la fereastra farului
unde valul bate mereu la uşă;

şi tu strigi, şi tu chemi
lovindu-mi tâmpla
în nopţile de cremene
cu ţipăt de pasăre singuratică
ce-mi strecoară în vene
o teamă de albastru.

Pentru că sub coasta mea e lumină,
când ridic braţele pentru zbor,
se face ziuă,
ochi de întuneric se închid
şi râde în mine cuvântul
pe care-l ridic,
duhuri să nu-l afle şi să nu-l pângărească;

şi tu strigi, şi tu chemi
cufundând în ecouri sensuri
decriptate de stele
care-şi adăpostesc lumina
sub coasta mea
când cerul îmi devine Acasă.



Ca o mirare

Ca o mirare,
te aşteptam în pragul verii,
cascadele n-au obosit,
mă-nvăluiam în ceara mierii,
să îţi vorbesc de-un vânt sosit,
care-mi aşterne-n palme cântul
ce se-nălţa în nopţi de mai,
când închidea în mine gândul
portiţa drumului spre rai.

Ca o mirare,
mai scutur ploi printre dezastre
şi-acopăr plânsul tău târziu,
pun toate visurile noastre
în fir de apă străveziu,
să curgă dincolo de fapte
şi de-nţelesuri care dor,
zădărnicindu-ne o noapte
în care florile ne mor.

Ca o mirare,
te voi urma pe drumul sării,
când lacrimi ne vor dispărea,
când toate marginile zării
în flori de mac vor apărea
şi-atunci, vom ocroti lumina,
icoanele cu îngeri trişti,
vom îneca în ziuă vina;
eu îţi voi fi, cât tu exişti…


luni, 8 august 2011

Hăţiş de cuvinte

Pintre lacrimi,
ochii mei caută dimineaţa
în care m-ai strigat,
poate mult prea încet,
ca să n-audă roua
şi să fugă în pământul uscat
de aşteptare.

Câte stele-am pierdut
şi câte ploi am rătăcit
ca să te mai pot asculta
încă o dată?
...şi iar, şi iar,
până ce tainele se vor fi dezbrăcat
de uimire
şi polii vor fi migrat înspre ecuator.

Dac-aş fi strigat eu
în dimineaţa asta,
prea multă ceaţă ar fi cuprins aerul
pe care-l respir
şi-atunci, cuvintele mele
ar fi rămas fără nume,
oarbe în hăţişul plin de amar.

duminică, 7 august 2011

Tălmăciri

Celule de-ntuneric
În ochii mei – grămezi
Azi hohotesc isteric
Şi-aruncă în zăpezi

Cuvinte încărcate,
Cu sensuri fumurii,
Dureri amestecate
În rosturi plumburii.

Se-ntunecă iar neaua
Şi stelele dispar,
Când moare-n praguri steaua
Ca vorba în tropar.

Şi boltei nu-i ajunge
Privirea mea din lanţ,
Un strop încet se scurge
În beznă, ca un danţ....

Abandonare

În strai de nuferi violet
Lumina mi-o îmbracă
Şi-n tuşa de pe şevalet
Amurgul să petreacă.

Din linii sângerii, subţiri -
Contur pentru pădure
Şi-n ale sale răzleţiri
Un rug uitat, de mure.

Cocori pierduţi în zboruri largi
Duc ţipătul durerii
Când clopote în mine spargi,
În marginile zării.

Ca-ntr-o iubire,-n asfinţit,
Un ochi de apă crudă
Pe tâmpla mea azi a sfinţit
Iubirea ce inundă

O frunte unde gânduri mii
Sărută înserarea,
Unde sunt glasurile vii
Şi doarme-abandonarea.

sâmbătă, 6 august 2011

Perpetuum

Suav, parfumul tău adie
În seara ultimilor paşi,
Când ploilor, în dar, mă laşi
Şi-amurgului deplin, simbrie.

Aldine semne pe hârtie
Se şterg la ochii rimelaţi,
Lăsând în cercuri, ferecaţi,
Doar stropii mei de fantezie.

Iar versul regăseşte steaua
Şi pana timpului fecund
În vârful căreia m-ascund
Să-ţi fiu şi-n iarnă, încă, neaua.

joi, 4 august 2011

... de catrene

Vara asta-i inocentă
Ca un fagure în ramă,
Prinde galbenul în scamă,
Când lumina e absentă.

Strânge lujerii de gâturi.
Ce omoruri drăgăstoase!
În grămezile de oase
Sfarmă vechile săruturi.

Fluturi înşiraţi pe sârme
Duhuri risipite-n ape
Priponite îndeaproape
Peste valuri lăsând urme.

Iar în palma zării stinse -
Îngeri în nămol de-arginturi,
Bâiguiesc de noi alături
Licurici cu feţe-aprinse.

Violet să-mi curgă-n vene
Ce ninsoare indecentă!
Verii mele confidentă,
Eu – o ploaie de catrene.

Flash-uri!




















TAINA






















UNDE EŞTI, COPILĂRIE?




















LA SFAT...

Nou sens...

În prisma tăcerii alunec absurd
Când pasul de lună mi-alungă viori,
Rămâi într-o nişă din cerul pliurd -
Fărâmă de stea ce îmbracă fiori.

Aruncă-mi în ochi bucăţi de lumină,
Împarte duminici în arcuri de timp,
Când neguri cuprind a lumii cortină
Şi lasă în aer pafum de-anotimp.

Ce-ţi pasă de vara cu margini de ploi?
Nătângă-i căderea în stropul de-amar.
Mai bine ascultă cum e să fim doi,
În gherele vremii strivind un coşmar.

Să ningă în spaţii! Cădere de flori!
Puhoaie aprige să curgă intens!
Născând în iubire minuni de culori
Ce zilei dau glas şi vieţii - nou sens.

miercuri, 3 august 2011

Hai, viaţă!

Murdăreşte-mă, viaţă,
c-un sărut -
mută să-mi rămână moartea
până când,
în pământul dispărut,
nu mai vezi lacrimi plângând!

Poate îmi arunci în faţă,
insolită,
o mănuşă de viori,
să mă duelez cu tine,
să-ţi arunc în braţe
flori.

Te privesc pe dinafară
- mi se pare nefiresc -
erai mult mai colorată,
blândă-n gest
şi aromată,
că nu-mi vine să gândesc
cât de-amară e clipirea
ce-o zăresc de mă priveşti,
încât nu-ţi mai văd menirea:
-Viaţă, pentru ce trăieşti?

Murdăreşte-mă c-un zâmbet
-floare albă, nufăr viu-
să mă pierd în ape tulburi,
să trăiesc aşa cum ştiu:
căutând în ochi de soare
galben,
dor de cum erai odată gând senin,
ca să pot lăsa în ceaţă
strop de moarte şi venin!


marți, 2 august 2011

Deconspirare

Răsari, vâltoare-n dimineaţă,
Şi-mi împleteşti în ochiul verde
Din fire lungi, subţiri, de aţă,
Privire care să dezmierde.

În necuprinsuri strălucinde
Pui zâmbet de sulfină crudă,
Din ţara soarelui descinde,
Cu paşi mărunţi, o rază nudă.

Eu o-mpletesc pe trupu-mi rece
Precum o iederă pe ziduri
Şi n-o mai las nicicum să plece
În siniliu ornat cu viduri.

În sfere de lumină joacă
Surâsul zilei balsamine,
Vor aerul să mi-l prefacă
În zbor de blânde cilimine.

Se-ncumetă să mă atingă
Un roi de scânteieri albastre,
În pielea mea uşor să stingă
O ploaie-n sărutări salmastre.


Faith Hill - Breathe

Vezi mai multe video din muzica



cilimínă, cilimíne, s.f. (reg.) plantă erbacee decorativă și medicinală, cu flori galbene aurii sau galbene-roșietice și cu miros plăcut și puternic; filimică, cilimnie.
BALSAMÍNĂ ~e f. Plantă decorativă cu flori albe-roșietice sau pestrițe,

luni, 1 august 2011

Flash-uri!


singurătăţi ce ne-nfioară...






Viaţa-mi scurtă-n pragul zilei...




Uite cum m-aş apleca, salcie în calea ta...

Birdie 11 Plecare

Habar n-am cum să-ţi spun
că Birdie vrea să plece din mine,
că oricât i-am netezit aripile,
tot se zburleşte
când piciorul furtunii îi calcă teritoriul.

Cum s-o las
când stomacul meu e plin de fluturare
şi unde să plece când lumea e plină de păsări?
- păsări care bântuie nopţi
şi păsări care fură saxofoane,
păsări care tânjesc după lumină
şi păsări cu gulere de gramofon?


Mai bine-o închid între coaste –
zăbrele pe care nici moartea nu le descompune,
ci le aşază albe în jurul bătăilor ei de inimă
ca-ntr-un ospiciu
din care, odată intrat, nu ştii dacă vei mai ieşi.

Trebuie doar să-mi despici pieptul;
numai aşa vei afla
că Birdie vrea să plece din mine,
mai ales acum
când glasul meu e prins într-un corset de tăcere.

lost

Vezi mai multe video din muzica

Daruri de toamnă

Nu ştiu cărei toamne să-i cer
în dar stropul de tăcere;
poate doar aceleia care-şi alungă
arborii în ploi fără cuvânt,
fără mirare, fără taină,
unde glasurile ruginesc
şi se-ncarcă mai apoi
de uitare.

Nu ştiu cărei toamne să-i cer
în dar căderea;
poate doar aceleia în care frunzele
seamănă zbor şi descifrează semne
pe care doar târziul din noi le mai înţelege.

Când voi fi primit în dar
tăcerea, căderea şi ultimul poem,
voi înţelege
că toamnele şi-au găsit sălaş în mine
şi-un petic de rugină
va colora zarea
într-o nesfârştă cuprindere...