marți, 31 decembrie 2013

Împrumut


Mai vie decât luna, o să-ncolțesc în tine,
O moarte amăruie cioplită dintr-un vers,
O să-nfloresc vremelnic și-n albele stamine
Voi presăra o iarnă – mirific univers.

Neîmpletită stare, adâncă întâmplare,
Voi rătăci prin goluri ca floarea în deșert
Și ghețuri prinse-n streșini cu brațe de-ntrebare
Te vor cuprinde iarăși când totul e incert.

Voi trece neființă, nălucă prinsă-n cețuri,
Poem-singurătate în tomul unei seri,
Iar albatroșii mării, plătind aceleași prețuri,
Mi-or umple înc-un strigăt – un blues cu sfâșieri.

La ceas de așteptare



Mai caută-n iarna cu file veline
Și-n ochii de gheață cu gene de-arginturi,
Să-mi spui despre stele, să-mi spui despre tine,
Să-mi umpli tristețea c-un roi de săruturi.

Mai scrie-mi de păsări, de zboruri rotate,
Epistolei tale să-i dărui lucire
La vreme de ceață, în mine-ancorate,
Vor sta așteptarea și-un semn de iubire.

În irisul nopții se-așterne tăcere,
Mustind înspre fluviu, cad brume-nvechite
Sub calpe însemne se-ascunde-o durere
Și brațele mele... întinse, iubite!

vineri, 27 decembrie 2013

Dincolo de praguri


Mă suduie iarna c-un bici nemilos
Cuvântul în fumuri se pierde
Cum cheamă durerea sub piele, în os
Tăceri de nisipuri în verde.

Colindele urcă spre cerul curat
Sub porțile serii deschise
Când îngeri de pâslă, în alb strecurat,
Aruncă-n ferestre cu vise.

Copiii se-mbracă în straie de somn
Iar cântecul nopții se-ntinde
Pe ghețuri sticloase, căci apele dorm,
Iar teama din noi se desprinde.

Prea triști să uităm primăveri ce-au trecut
Păstrăm roi de stele-n privire.
Irozii ne pleacă. De ce au tăcut
Blândeți înmuiate-n iubire?

am aruncat


 dimineața într-o oglindă
să-mi râdă soarele în răsărit
poate așa voi alunga
tot întunericul strâns
în nopțile
când frigul mă întemnițează
lung și pustiitor
nici aerul nu-l mai pot împărți
nici culoarea pe care
zăpezile o descompun din lumina lăsată
de ochii tăi
alunec spre miezul unei zile
și-n pragul vieții
las bătăi de inimă -
să le numere cine va fi să mă iubească
așa cum sunt

colind



prin ființa iubită
ca un călugăr plecat
să-și ducă ruga
în locul unde lumina
făurește cuvinte spre înalt
mă închin în taină
ridic ochii
și las lacrima veșmântului
sub care mă închid
om - cu faptele mele
rele și bune
mărturisesc adevăruri
și rostesc
te iubesc, omule
te iubesc
pe tine și pescărușii tăi flămânzi
uitați pe malul fluviului
în care voi dispărea
fără să știi că ți-am fost cândva...

desen naiv



1. nu trece prin mine ce îți e de prisos vântului să îi lași cuvântul ca o lamă smălțuită gata să nu lase urme în epiderma ei se nasc zorii din felii de lumină hrănește-te tu și pescărușii tăi coborând a înserare din inima cerului îndoliată fulguire când nopțile ne devin temnițe pentru încă o viață de fluture pentru încă un popas în amarul secundei despicat pentru muritori

2.la capăt de linie un tramvai obosit fără cai nu e poveste fără aripi nu e zbor fără mine nu ești tu fără fluviu nu respirăm noi triști pe refugiul pustiu împingem umbrele în topirea lor ne prefacem nostalgic îndrăgostiți de singurătate plecăm cuminți spre orizontul unde nimeni e nimic și nimicul e nicăieri

3. știu că am murit pentru tine azi un adio ca o scânteie aprinde încă o depărtare pe glezna albă se preling urme viorii din asfințitul ultimului meu zâmbet

4. rămas bun

duminică, 15 decembrie 2013

sticlos de adevărat


 1. colț sfărâmat în pupila ce îmi înghite noaptea nu mă căuta nici eu nu mă găsesc în cochilia mea ninsorile și-au făcut cuib zboară cocorii însingurați spre tărâmul unui nicăieri mai prezent ca oricând spunem confluențe și anulăm cursuri matca fluviului se umple doar cu singurătățile noastre se preschimbă în brațe de fum până sus cât mai sus noi - pelerini spre cerul gol

2.mă dezlipesc din umbră să răsar când ochii mi te aduc în dar pe bancă au căzut frunze din frunze s-au ridicat culori printre culori s-au rătăcit ploi nu-mi irosi lacrima strânge cuvântul și-n rădăcina lui strecoară gândul că te mai am - mugure din lumina furișată pe sub geana unui răsărit leneș

3. dinspre zid jumătăți de ziuă preschimbate-n silabe sensuri destrămate ca fuioarele de aer ne respirăm finalul cu bucuria unui condamnat la viață din mine punctul din tine linia ca o continuare firească a ceea ce sunt

4. învelește-mă cu uitare

mixaj sticlos de acorduri


mixaj sticlos de acorduri

1. mânji de lumină îmi nechează la ureche se aude pasul zorilor prin ceață te caut fluviul mai trage un fum plictisit de atâta iarnă încă o cădere mă însoțește ninge-mă spui ninge-mă iubito raiul să ne fure când colindele se irosesc printre năluci ni se scurge glasul în amonte o icoană mai apucă să zâmbească din iluzii nu trăim o veșnicie

2. sunt un vânzător ambulant la poarta cetății e liniște când haina mea se umple de visuri mă înalț din iubire le împart unul se face nor altul zmeu ultimul curcubeu în ochii ploii se cuibăresc ochii mei te caută sunt femeia apelor cu mătase îmi spăl privirea și-ntr-un roi de fluturi sticloși ascund sufletul când tremură mi se spune că respir

3. plec din devremele unei stări se naște iar târziul buzele otrăvite mă vor răsuci în vorbe le stă ascunsă trădarea și câți arginți numără mâna sub retină adevărul sapă o fântână doar tu mă știi m-ai văzut la strâmtoarea unde ecoul se scutura de litere mărunte r, a, a, n, i, n, a, n

4.aritmie

siamezi


siamezi

1. călătoresc puțin din puțin mă hrănesc uneori mi-e de ajuns să zâmbești e ca și cum aș gusta mai mult decât am avut vreodată pe masa mea se odihnește singurul poem de unde am extirpat mansarda și pescărușii pe țesut bolnav îmi alunecase durerea din lipsă de tine doar gheața oglinzii îmi mai pune ochii în mișcare mă privesc rar și când o fac las în urmă frig tu ești?

2.am epuizat motivele pentru care colindam străzile se încolăcesc precum șerpii veninoși respirând aerul prăzii irosit în pașii refuzați de asfaltul gri se lovesc absențele noastre nu ne mai cunosc teii și-n harta iubirii marcajele s-au estompat o hârtie îndoită nu ține

3.dac-am scutura lumina peste corturile în care ne stau sufletele n-am tremura de teama însingurării păstrăm distanțe în cutii de fildeș matricea legăturii se împuținează doar dăm vina pe geografii și pe cuvinte nedizolvate încă și-mi spuneai mereu... zi: te iubesc!

4.ne hrănim din aceeași placentă

te voi iubi fără să te ating




1."tot regină ai rămas" pe eșafod călăul curge cum își leapădă ochii pe gâtul ei de lebădă numai cântecul întârzie să se audă tandru picurat din ochiul de sticlă moartea nu ne poftește la masă ne lasă flămânzi pe drumuri întunecate se numără strigătele în durere fiecare vocală își găsește crucea umărul duce până la capăt singurătatea din urmă

2. zodia nu contează nici măcar semnul sub care trupul se ascunde printre falduri de nelegiure se mai aruncă un zâmbet strâmb ca oglinda ce ne joacă feste suntem frumoși eu aș spune poate nebuni - un adam gata să stoarcă luna în pielea evei deportate prin siberii câți se vor fi întrebat cine este?

3. din prea mult frig confecționăm nopți le botezăm cu frici impersonale apa iordanului primește existențe numai noi ne murdărim cu neputința atingerii cuiele așteaptă eu doar le număr nu știu cine va desena linia bătăilor mele de inimă

4.semănăm(lângă tine mi-ar plăcea să mor)

am devenit linii



paralele
șinele pe care niciun tren nu mai aleargă
deși vagoanele sunt pline
cu deportați necunoscuți -
femei iubite episodic
bărbați în lotcile lor verzi ca ochiul fluviului -
demon ascuns în mansarda noastră
plină de oase
(nimeni nu știa cum de soarele
își scutura frigul
când făceam dragoste)
mai nou
prelungesc exilul
încât absențele să-mi umple iarna
cu o muzică deșirată
peste aerul prins în corola singurătății mele

nu îndeajuns


să te pot atașa
lacrimii pe care iarna
o preschimbă în fulg
rătăcit spre pământul
ce soarbe
poate puțin
prea puțin pentru istovirea unei iubiri
fiecare treaptă - semn
fiecare clipă - vânt
fiecare pas petrecut - ancoră într-o mare
unde ne-am rătăcit
fără să ne fi întâlnit vreodată

suntem povestea fără sfârșit
care n-a învățat să spună
că pierzându-ne de noi azi, ne vom regăsi cândva
la ceasul când soarele va îmbrățișa lacrima

am ascuns



în cutia viorii
două păsări de hârtie
albe
cum zilele în care mă strigai
prin aburul dimineții rotunde
iubiiiiiiiiiiitoooooooo
uneori ele pătrund printre corzi
se alintă sub arcușul violonistului
se tânguie rar
și de cele mai multe ori
prind măiastru să vorbească
despre o iubire -
semn vegetal în ochiul iernii
ce ne cuprinde
când ferestrele deschise au uitat
să mai adoarmă...

m-am îndoit



de splendoarea ierbii
de mersul stângaci al melcului de grădină
de frunza ce-și decupa aer
să respire pasărea rătăcită prin verdele
singurului copac
în care mi-aruncasem visele
să-nflorească în primăveri
doar de tine știute
până când am învățat că veșmintele
pe care le port
sunt umbra singurătății
-biografie incompletă
în lipsa omului care a-nvățat să mă iubească acum...

m-ai lăsat


 ciugulind firimituri
din ultima cină
pâinea se uscase de aşteptare

pentru că nu erai acolo
am închis ochii
şi-am ascultat îndelung
liniştea
am îmbrăcat parfumul singurătăţii
şi-am decupat cearcăne
să le fac frunze galbene
pentru copacii pe care mi i-ai părăsit
pe rând
crezând că-n aerul meu bolnav
nicio pasăre nu mai poate să cânte

nod



pe frânghia vieții

saltimbanc - aerul îmi tremură
pleoapa mă doare îndelung
nu știu dacă sub streașina sufletului meu
se vor mai adăposti lăstunii
mi-i primăvara departe
și glasul tău o amuletă
cu care voi trece prin iarnă
fără să mă vând
fără să mă înstrăinez
acolo unde se termină liniștea
și bornele arată că mai avem de parcurs
puțin drum împreună

îmi spui rămas bun






și-arunci o mare între noi -
adâncuri albastre
furate din geamătul fluviului
care trece mereu prin jazzman-ul meu
în fiecare miercuri
când mansardele se înconvoaie
ca niște cerșetori flămânzi
lipsite de dragoste și cântec
luciu de saxofon și întuneric, iubitule
degete aruncate în pielea femeii
ce nu-și mai găsește locul
când fulgerul nebuniei scaldă cerul
și-n puterea iubirii
se scutură cuvinte amare...

cu siguranță


sunt o treaptă
spre fereastra unde gratiile
se topesc în gura luminii
dincolo devin aerul
în care cireșii își scutură fluturii nebuni
în poala pământului
reavăn de atâta ploaie
într-o primăvară la fel de iluzorie
ca iubirea pe care mi-o dăruiești
în fiecare zi -
sintagma albului îmbrăcată în cuvinte
doar de noi înțelese
pentru că eu
mă voi cufunda mereu în brațele tale
ca într-un leagăn unde moartea
e un fel de dragoste fără de sfârșit..

obscur


sub un strat de piele
odihnește noaptea
eu - mai albă decât steaua
ce-și scutură lumina
ies din mine - rugăciune lângă troița
de la marginea drumului
cântec pentru păpușari și volbura câmpului
pentru pasul hoțului și strigătul nebunului
oglindă adunând sunete
în trena unei dimineți
altfel fără tine
când ascuns în ceață
îmi vorbești despre inocență furată...

duminică, 1 decembrie 2013

ca să însuflețesc




o tristețe am nevoie de încă o iarnă
de un decembrie în care să mă pierd
neștiută stare
în mâna ce tremură
la gândul că cerșim îndelung
fără a primi ceva în schimb
poate un cerc de gheață
poate un sloi de argint -
pumnal pentru noaptea
în care ne mor stelele în rezervații
căprioare cu ochii bânzi
la adăpatul din singurătate
acum
când cobilița nebuniei se umple de întuneric

ți-am trimis


lacrima
într-o scrisoare albă
netimbrată
să mă amendeze vremea cu o ploaie
fără de sfârșit
potop peste un fluviu al neputinței de a fi
femeie de ape
femeie de zăpadă
în tăcerea fără liman a neliniștii mele
când aștept
steaua în care să-mi petrec
toate cuvintele rămase - fructe amare
dintr-un anotimp
pe care nu l-am învățat pe de rost...

poate



mai stingher ca oricând
gândul meu înapoiat brumei
caută verile
nebuniile acelea rotunde
în care ni se cufundau zâmbetele -
sfere unde lumina se închidea sporadic
să ne arate că soarele e în noi
un uriaș ce ne prinde în brațe
fără să știm
fără să vrem
noi - copiii neascultători
aruncând mingea-n oglinzi
de unde stelele au dispărut ca prin farmec
poate de prea multă iarnă
în care ne cernem către final
încântați de lumea în care ne topim
mărunt și definitiv...

cruță-mă de...




uitarea ce se odihnește în ochiul de timp
sub pleoapa unei ierni
ascunde toate diminețile
în care orbi ne aruncam zâmbetele
printre medalii
strălucitoarele noastre zâmbete
în galeria unde
singurătățile sunt porțelanuri
moștenite și
strânge în indiferența cearcănului
nopțile în care lacrima era leagăn de întuneric
pentru proiecțiile rămase fără
vreun răspuns
ecranate, întrebările mele -
simple jaloane în monografia unei vieți

preconizau că...



desprinderea e un fel de ratare
prin viaţă umbli ca un ostaş
pregătit pentru luptă
mergi pe brânci
dormi îmbrăcat
împarţi porţia din gamelă
cu tovarăşul tău de arme
până în ziua când
un fluture negru
se ascunde în pieptul tău
înflorind
şi-atunci crezi că tranşeele
prin care te scurgi
nu-s decât matca unei ape
înmărmurite că ai câştigat
bătălia desprinderii

nimic mai potrivit



ca lunecarea...
dinspre moarte ceața
dinspre viață lumina înnodată
dezleagă, iubitule, trecerea mea
să adâncesc frumosul
în gingășia florii
scuturate peste gândurile tale
și lasă-mi uitarea
sub pleoapa întredeschisă
când iarna odihnește în fereastră
singurătatea e un om de zăpadă
ce-și duce traiul
până când mugurii iubirii mele
vor izbucni din nou...

recviem


 pentru nemărginirea
prin care îmi port destinul
ca un cerșetor întâmplat în poemul tău
plin de cuvinte care nu-s ale mele
prea străine să mi se lipească
de coapsa ce știe pulsul mâinii stângi
vinovată că lunecarea
scrie un cerc
și încă unul
apoi umple golul cu puncte
exact ca cel fixat de arătătorul tău
pe buzele mele
gata să-ți spună oricând
te iubesc, nebunule -

să potrivești cuvântul...




pe rana lăsată

sângele nu mi se încheagă iubitule
sunt o dunăre înroșită
de apusuri
cu emoții secționate adânc
de fiecare strigăt
pornit din iarna care ne cuprinde
glezna
în făgașul unei dureri ni se ascunde pasul
suficient de aproape
sfârșitul stă la pândă
când în murire
topim ideea de surâs

mă strâng



în sinea sinelui am rămas doar eu
corabia unde apele
se joacă
intră
ies
coboară
urcă
puntea suspinelor acoperită
valul nu moare niciodată
doar pescărușii tăi cad
secerați de moartea ce nu iartă
când cerul se supără
pentru poemul
părăsit
unde nu ne mai găsim nicicum adăpost
să nu-mi spui te-am iubit nescriso
mă voi vindeca
după ce timpul va șterge cu încă un val
fruntea stâncii
în care m-am preschimbat