vineri, 18 ianuarie 2013

Ploaie albă, umbra ta...

vezi ce simplu e să treci
umbră sub tavanul aprinderii mele
fug dintr-o pasăre
desfăcută în zbor de ziuă
în zbor de noapte
doar pentru că vreau să împac raiul cu iadul
doar pentru că vreau să-mi răscumpăr vina
presărată îndelung
în carnea mea
în oasele mele
în sângele uitat pe o piatră
zvâcnind a uitare
sub mersul strigătelor
numai ţie îţi pot încredinţa marea asta de singurătate
în rest n-am curaj
bravezi îmi strigă demonul
el nu ştie că te iubesc
chiar şi de sub cenuşa arderii de sine
chiar şi de sub armura închipuită a vorbelor
prea multe vorbe
dă-mi voie să tac
din suflare ia-ţi aerul
îmi înfloresc salcâmii sub ceruri
şi încă n-a venit primăvara, iubitule...
spun doar că mi-i alb de tine
în blestemul unei ploi de stele căzătoare
şi tare nu-mi vine să deschid umbrela...

Mersul ca atingere...

le-aş fi putut spune capricii

tu crezi că dependenţa mea e fabricată
eu spun că emoţiile nu se găsesc în buzunarele clovnilor
şi nici în lacrima actorului

eu spun că respiraţia mea seamănă
cu foşnetul de aripă
al păsării de mătase pierdută în kimonouri de gheişe
aerul meu te îmbracă
adesea presimt vântul dintre ramurile
cireşului încă neînflorit

şi-mi strigă primăvara de sub mucegaiuri
şi-mi urlă prin vene zeii nebuni
muguri se-nfoaie sub sânii
învăţaţi cu infernul singurătăţii

unde mai pui
că sub armura asta închipuită
e-atâta frumuseţe, domnule
ferestrele deschise lasă fluturii să intre
dincolo de carne, e doar emoţia ei ridicată la rang
de femeie dorită

azi nu-ţi mai pun întrebări
desculţ să-mi intri sub piele
să nu doară mersul prin patria mea înzăpezită
de împotrivire...

Înveliş

voi strânge aerul în braţe
cu bucuria unui soldat care primeşte o scrisoare
de acasă,
încă mai păstrez sărutul
încă mai ating gura ta ca pe un miraj
pândindu-mi răsăritul
din ultima îmbrăţişare

vine o vreme când mă hrăneşti cu imagini
ochi de vânt tremură prin frunza-mi subţire
şi-un glas de ploaie
îmi cântă la sân
din când în când mi se face dor, strigă o voce
eu vreau să cred că mereu
eu vreau să împart somnul şi plânsul
şi ultimul cuvânt
şi orice emoţie

mut gândurile într-un strigăt
bulgăre de senzaţii rostogolesc
şi-n viscolul aşteptării
sting stele
pentru fiecare dorinţă
pulsul meu – sunet în timpanul unui ceas
înzăpezit de secunde

sub piele izvoare de atingeri
îşi caută locul
mă întreb când îmi vei deveni matcă
şi-n mătasea cărei nopţi
îmi voi pierde umărul, străinule?

Opţiune

onorariul meu, domnule –
piatra din marginea drumului
neştiută
furişată printre atâtea cuvinte
lăsate de trecători
memoria pietrei care numără paşii
memoria pietrei care ascultă
fără să se revolte
fără să se bucure
necăjită pe stânca din care a fost dezlipită
stânca-mamă
aruncându-şi puii prin lume
să răzbată

onorariul meu, domnule,
fără aripă –
cântecul risipit în struna unui mers
pe care nimeni nu-l mai recunoaşte,
tremurat
în mâna ce se ridică
mărturisirea puterii nu stă în gestul aruncării
înălţarea casei
în care să-mi petrec odihna
şi disperarea
şi plânsul
fără să mă ştie nimeni –
doar aceea înnobilează
colţul care mi-a sfâşiat talpa
când te căutam –
binecuvântare popasului meu în lume

Destin

Condeiul meu va desena o frunză,
În vatra toamnei moartea i-o va scrie
Şi-n loc de cer, va folosi o pânză
Cu pescăruşi pierduţi prin poezie.

Condeiul meu va colora-n albastru
Un fluviu ce ne poartă-acum durerea,
Va stinge-n filele de cărţi un astru,
Ceasornicelor le va da tăcerea.

Bucăţi de stea va presăra în cale,
În întuneric - vorba de ocară,
Va prinde-n ochii de ninsori petale,
Destinului curat va face scară.

Condeiul meu va înălţa din piatră
O cruce albă, vie-n ploaia rece,
Va stinge soarele mereu în vatră
Când frigu-n lumea asta ne petrece.

Dar va păstra şi taina din fiinţă
Va conjuga din verbele-nălţării,
Va pune azi iubirea în dorinţă
Pe aripa senină a chemării.

Condeiul meu te va striga pe nume
Cuvinte-ţi va lăsa sub cuta frunţii
Va răspândi iubirile prin lume
Va trece porţi de-ar fi să spargă munţii.

Condeiul meu va tremura sub friguri,
Iubitule, dar nu-ţi va scrie ziduri.

De poveste...

Nu-mi cere să alung din mine vina
Că sunt femeie – soră cu minciuna,
Mi-ai căutat mereu în ochi lumina
Şi-ai risipit-o pentru totdeauna.

Nu-mi pasă câte stele-au colţuri sparte
Mă doare neatingerea scânteie
Când filele mi-s rupte, azi, din carte
Strivită-s în veşmântul alb de zeie.

Şi dacă pescăruşii mi-au dus dorul,
Şi dacă fluviul tău s-a scurs în mine,
E pentru că iubirii i-am fost zborul
Şi apelor o matcă să-şi aline

Amar de clipe în singurătate -
Vărsate cum pe bolta înstelată
De mâini necunoscute aruncate
Stau semne de poveşti... A fost odată!

Să mă respiri citindu-mă rar...

să mă citeşti
rar
apăsat
cu vocea ta de actor
care-mi povesteşte despre siberii
unde femeile îşi lasă muzici furtunoase
anastasii, galine, feodore, natashe, poline, zenovii
lebede prinse-n gheaţa subţire
a unei aparenţe
în care mă pierd

să mă citeşti
osânda fiecărei nopţi
tăiate de trenuri lungi
pline de voci
cântecul sirenelor închis în vagoane de lemn
nu spre execuţia lor
se îndreaptă
a mea e stingerea sub ochii neştiutului
nevrutului semn de a mă avea -
singura istovită
în marea ta plină de linii

ninge cu neatingeri, iubitule
troienită sub tăcere
inima-mi spune să compun cantilena
unui val de aer
cu rădăcini adânci în plămânul
ce te poartă acum...

Ca să nu uit...


m-aşteptam să-mi răspunzi
să-ţi torni furia
în mistria unei treceri şi să loveşti
zidirea femeii
când nu-ţi mai e linişte
din pământul unei dureri copac se face
pierdut sub dalta cuvântului
aruncat de o gură străină îmi aparţine
vina că os am furat
din tine frunză în fiecare vânt
acum ştiu că firescul
nu e ceea ce spun
e ceea ce urmează să ni se întâmple
după cum se rânduieşte
fiecare clipă
în ascuns numai eu
zâmbesc în culori deformate
scurt metraj pe o pânză
prin care trec arar păsările -
să nu uit
cine sunt...

Catedrala unei nelinişti

eu pot să păstrez cuvintele
sub haina fiecărei primăveri
din care mă nasc
mai frumoasă decât desenul
rătăcit pe un mugure
de un penel nevăzut,
mai clară
decât o tăcere în care însăilezi ceţuri -
nedefinite căi
pentru ochiul căutătorului de lumină

eu pot să adâncesc fântâna,
 trecătorului să-i las apele vremii
răcoarea secundei să-i poposescă pe buze...
când frica îmi ară sufletul,
să nu simt decât bunătatea atingerii prin sărut

sorbirea nu are braţe
si nici un cer din care să se desprindă,
sorbirea eşti tu
când mă nasc din ninsoarea florilor de măr
şi cad peste lumea copacului tău -
catedrala neliniştii simple

De-ar veni...

când cerul ne stropea cuvintele
înmuguream stări
apoi ne căţăram pe ramuri subţiri de salcie
vântului copii de pripas îi eram
clopote vii
răsunând peste malul
unde zăpezile n-au ajuns niciodată

de-ar veni
să-mi îngheţe noaptea sub coviltire de stele
picurând alb peste ochii noştri
să putem vedea fericirea
răsturnată din carul mare, iubitule

de-ar veni...

Încercare

Petreci sub pietre ultima secundă,
Sub colţuri aspre sufletul ţi-ai pus
Cand noaptea pe furiş îţi tot inundă
Cuvintele rănite de-un apus.

Mă-ncumet să te caut preţ de-o iarnă,
Tu-mi faci cu mâna semn de bun rămas
Cand albul ceţii-n mine va să cearnă
Acelaşi frig înveninat, pizmaş.

Din ornice-ai făcut acum sigilii
Pecetluind ce aş fi vrut să am,
Eu le visam petale de camelii
În care vis de dragoste-adânceam.

Dar piatra te-astupa cu nepăsare,
Răsuflul tău – un abur trecător –
Îmi arăta cum din dureri răsare
Iubirea ca un vis înălţător.

Nimic

nu e nimic de înţeles -
peşti de cristal sfărâmaţi de valul
curios să-mi sărute ţărmul –

poposesc

e momentul optim în care glezna mea
îţi aparţine
poţi s-o încătuşezi
poţi s-o îmbraci cu mângâiere
nimeni n-o să se întrebe
ce-i cu femeia rătăcită
prin celulele unei nopţi prigonită
de farul ce-a uitat lumina
în adâncuri

doar eu – piatră printre cochilii
promisiunea unui drum
imposibil în iarna ce ne ţine în braţe
pe amândoi

nu e nimic de înţeles -
cuvinte goale
prinse în dans de flăcări
pe o plajă pustie

mi-e frig

Inexistent

nu e linişte pe care s-o descompui
doar prin umplerea cerului
cu vulturi

carnea tremură sub rotirea ochilor
din izvoare de lumină
scântei aprind nopţile
şi-n sânul ei secat de lapte zboară cometele -
diamante neşlefuite
sub mâna dezlegată în căutare

în firesc se naşte
vrerea
şi-n respirul vieţii neastâmpărul doare
ca o rană proaspătă
în pielea unui orizont mătăsos

de n-am ucide soarele
cu pansamente
de-am putea să-i aruncăm în ochi
ciocîrlii
să orbească de cântec
numai de n-am ucide slobodele raze
să curgă prin noi râurile de adevăr
incandescente

atunci se vor sparge
sloiuri de prejudecăţi lasând în urmă
poezii
unde visul trece de la singular la plural
de aceea zic
nu există linişte pe care s-o descompui
doar acoperind cerul cu vulturi

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Punct

dor mut
răsucit în cochilia melcului plecat
prin lume

se tânguie apa
suntem peşti destinaţi tăcerii absolute
şi traversăm albastrul
ca semn al înseninării
sau poate al resemnării înainte de sfârşit

tu ştii cum e
nefiresc, eu n-am învăţat încă
pentru că otrava e departe de ochii mei
de gura mea
de palmele care calcă fiecare por al fiinţei tale
omule cu izvor de moarte
cuibărit în pământul ce te ţine

dor mut
însingurat sub linii -
îmi aparţine acum,
în ziua în care o voce frumoasă
te cheamă în alte adâncuri

lunecă, omule
viaţa mea e un şir lung de întâmplări fără vină
doar piatra ştie conturul tălpilor
 mâna ta mult prea departe
pentru glezna
ce-mi poartă căderea...


Însoţire


Umple-mi, femeie, pasul cu însoţirea ta
sub sânul tău -
streaşina gurii mele
să ma adăpostesc,
hrană vie sa-mi fii când aerul meu doare
de atâta absenţă
şi nu uita
că-n degetele tale cântecul
e nesfârşirea laudelor
că-ţi sunt
dincolo de mirare,
dincolo de rîurile unde semne de peşti
lasă în urmă aceleaşi tăceri
pe care ţi le culeg în taină
când vrei să mă adormi.
Si prinde-mi în braţe furtuna
când, răstălmăcite,
vorbele se pierd în elegii deshumate...
din pământul meu
răsare durerea
si niciun călător nu-i prea mult
să mi-o curme...
stinge-mi, femeie, furtuna
s-aţipească în mine meduzele
murind în apele care nu se văd...
gândul meu înalţă-l templu
sub lumina ochilor tăi
şi-n cercuri
aşterne-mi-te zbor să te iubesc
cum iarna îmbracă piatra în dragoste...

Privighetori

Prin livezile uitate
nechezatul cailor de fum
se scutură visurile noastre, iubitule
din ceaţa subţire
vin zăpezile
modelând  privighetori.
Le auzi?
Cântă... şi-n respiraţia lor
trilul se descompune în degete
se-mbracă umeri
memoria pielii naşte argintul
sub ochii lunii sărutul -
aşa îmi străluceşte dragostea.

Pe o margine de suflet... stări

Respiră!
Simt cum respiri, mi-ai zis,
de parcă plămânii mei erau frunze
prin care-ţi treceai mâna
singur
căutând vântul care să ne amestece
înalt şi departe,
cât mai departe de pământ.

Mănâncă!
Mănâncă, mi-ai spus,
în mâna mea pâinea e dragostea
şi ziua nefericirii tale, femeie,
s-a scurtat
sub paloşul de lumină...
ochii mei
au trimis-o către noaptea adâncă
ce mi te voia
talisman.

Bea!
Bea, mi-ai rostit cu înfrigurarea sacagiului
gura ta însetată de adevăr
va rosti cântecul, pasăre albă,
aerul rece nu-i pentru noi
ştiu că ţi-e frig,
ştiu că te doare nepăsarea,
numai bea stropul meu de iubire -
linişte în pustiul cuprinderii

eu -
eu pe o margine de suflet
scriu, plâng şi aştept...