miercuri, 7 decembrie 2011

Cale




Cum să te lupţi cu ceaţa
Nestigherindu-ţi mâlul?
Şi unde ţi-i verdeaţa?
Plecată în exilul

Trădărilor, când iarnă
Îmi rupe iar copacii,
Vâzând cum vântul toarnă
Prin frunze saltimbancii?

Un hohot amuţeşte,
Pădurea-i în derivă,
De palmă-mi se lipeşte
Un ram, deopotrivă,

Şi-mi spune cât îl doare
Când verdele pădurii
Alunecă-n covoare
Ce pier în urna urii.

Eu trec precum o ploaie
Încetinindu-mi mersul,
Ascult cum se înfoaie
În mlaştină-nţelesul

Şi pipăi în absenţa
Luminii de izvoare
Doar scoarţa din prezenţa
Copacului ce moare.

Dar simt că mai tresaltă
În glasu-i plin de jale
Un cântec ce se-nalţă
Mereu pe-aceeaşi Cale...

4 comentarii:

  1. ...plăcută lectura...felicitări.

    RăspundețiȘtergere
  2. Tresăriri de adevăr pe cale...

    RăspundețiȘtergere
  3. poeziile au mereu ceva frumos in ele.

    RăspundețiȘtergere
  4. Dane, mulţumesc de trecere!

    Oana, căile ne aduc lumină sau... ne umbresc!

    Lavi, mă bucură că găseşti în scrierile mele frumosul..

    vă îmbrăţişez
    anna

    RăspundețiȘtergere