De-atâta alb...

De-atâta alb, delir amanetat
Şi risipit apoi peste hotar,
De-atâta alb, pământul e pătat
Când strigă-n van un glas de clopotar.

De-atâta alb, stingher stă un copac
Visează nopţi curbate în secret,
De-atâta alb, nici azi nu mă împac -
Îmbrac în fulgi tăcutul meu regret.

Şi nu-l topesc; în colţ de stea îl las -
Ninsoare peste lut îl despletesc
În funii lungi de floare şi-i vorbesc...
Când zidurile-astupă înc-un glas.

De-atâta alb aş vrea să mă dezleg
Şi teama s-o arunc într-un sicriu,
Să rup lumina şi să înţeleg
De ce dispare-n vălul fumuriu.