Cum să mă uiţi? Şi-n ce tipare
Să-mi scrii poeme-ndurerate?
Cum să mă uiţi? Poate-n iertare
Să mă cufunzi, deşi-s departe...
Cum să mă cerţi? Cu ce privire
Să-mi torni pe negru o culoare?
Cum să mă strigi? Şi-n ce uimire
Să-mi tot sădeşti în rugi altare?
Poate-n solfegii să mă lase
Iubite, pasul tău – strivire,
Să-mi fie nopţile mătase,
Iar imnul - cânt de potrivire.
Cum să mă uiţi în tălpi de stâncă
În guri de râpă blestemată?
Himeră-n iarna ta adâncă,
Ninsoare-n vânt abandonată?
ANNA RAIN Văzusem ochii tăi într-o dimineaţă cu ceaţă/ urcau muntele de gheaţă/ m-am gândit atunci că ploaia palmelor mele îţi va fi frânghia cu care vei escalada în timp; de vrei,apucă secunda şi smulge-i pilonul de sub picioare/ să ne fim ploaie şi soare/ pe veşnicie...
Uitarea nu-i decât atributul neiubirii...
RăspundețiȘtergereAşadar, nu există uitare. Doar iluzia ei.
Scrii frumos, Anna. Se simte un condei ascuţit tocmai prin sensibilitatea sa.
Oana, mulţumesc popasul tău şi cuvintelor lăsate aici!
RăspundețiȘtergereanna