marți, 20 noiembrie 2012

Poarta

disipat în pielea mea
neştiut
strângi silabe şchioape
întru primenirea fiecărui cuvânt
ce-şi caută naşterea
avortoni în fiecare chemare lansată
în craterul zilei
sensuri primare
aruncă spre mine pietre
pietre fierbinţi
sub cenuşa durerii îmi rămâne surâsul
candidul surâs lăsat cândva pe umărul tău
sub respiraţia moale
într-o zi de miercuri
port haine de fluturi
şi strâng în pumni
tot întunericul
lumina mea un abuz
lumina mea - ne)ştiinţa celei care iubeşte deschis
ca o poartă primind etern sărutul

îmi plouă stins când nu eşti
printre noiane de întrebări
mă strecor
ca un fum din focul ce ţi-am fost

Exerciţiu cu destinatar 145 - non allegria

obosit de forfota lumii
prin ţevile oraşului meu
curge sânge
mor salcâmii
 mor salcâmii acolo unde se înstrăinează
de fluviu o toamnă
şi unde pasul meu e stingher
ca o pasăre părăsită pe arie
(şchioapătă, spune unul,
poartă în aripă glonţ, crede altul
-în fond vânătoarea abia începe, iubitule
nu e greu să ţii o armă în mână
important e să ţinteşti bine- ştii? unii se pricep de minune
la asta)

mi se-mpletesc sălciile în glas
vântul îmi cântă numele
anaaaaa, anaaaaaaaaa
via allegria – s-ar crede
eu ştiu însă că fiecare sunet e o rană
că toate cuvintele curg în şuvoi stins
în gurile de canalizare ale oraşului
peste care nopţile îşi toarnă frica

prin pavaj
doar un abur subţire se mai strecoară
şi asta îţi va aduce aminte de mine
acuarelă nestăpânită
sub ploile unui noiembrie tăiat la deget

Exerciţiu cu destinatar 144 - eliptic

Moto:
când sunt cu tine nu mi-e frică de nimic, nici măcar de război
replică din filmul Zboară cocorii

1.trec orele în şir indian, mi-e dor îmi spui şi sub geana unei seri uitate sub ploaie ochii mei umezi se cufundă în cercuri, unu, doi, trei,copilul aplecat deasupra apei numără glasuri, îl ajut să le strângă, în palmele sale sunetele sunt albe, coji de mesteceni pieptănaţi de furtună, furtuna din noi, iubitule

2.Frica de moarte e un fruct bolnăvicios al zorilor suferinţei, curăţ de praf Caietele lui Cioran

3. umărul meu singur, nescuturat, încă puţin şi-mi vor îngheţa vorbele - vinete ca nişte păsări decojite de zbor, în pământul făgăduinţei caut rădăcinile, mă oboseşte neliniştea şi-mi umplu sertare lăuntrice, închid în unul inima, în altul înfloresc bucăţi de suflet, las spre final respiraţii, să nu-ncurc mersul altor treceri prin viaţa ta

4mi-e frică de mine, spuneam, de iernile care se prelungesc neaşteptat, mă pliez pe o tăcere, în gesturi caut ieşiri din labirint, să nu mă uiţi

Exerciţiu cu destinatar 143 - adăpost

frumoasă pentru tine
mereu
toamnă aprinsă în felinare de frunză
vânt rătăcit în părul fluviului
memorator de respiraţii
în vreme ce iubim oglinda celuilalt

sub apele argintii
ne dorm zăpezile, iubitule
mai înalte decât o rostire
mai plăpânde cu o zi
atât cât să ţină în braţe libertatea
şi câmpul cu ecouri vernale

frumoasă pentru tine
mereu
ciorchine de fericiri
mustind sub talpa cerului
când viaţa noastră-i devine drum

îndumnezeim ce-am zămislit în lumină
ca un imn trecut dincolo de ziduri
sub coajă de suflet
ne adăpostim....

Exerciţiu cu destinatar 142 -click!

Moto:

Uite, pot fi şi patetic,
mie nu mi-e dor de tine,
mi-e dor de noi….
oricum, promoţia viselor a trecut,
reducere la gloanţe nu se mai face..
spune-mi, fraiero, ai simţit vreodată

cum îţi tremură vocea când taci?
ia spune, de când nu ne-am mai văzut,
mai ai nervuri de frunză în palmă?

Sms catre toanta inimii mele – marius aldea



1.într-un spaţiu îngust mut cuvintele de la stânga la dreapta, aş spune că le scriu cu sufletul meu, pornind de la inimă totul ar trebui să fie perceput ca adevăr, nu ştiu cum se întâmplă de literele obosesc pe drum, se irosesc în trepidaţii, îşi spală fruntea cu picături de apă, în ele locuieşte nervul,eu îi spun trăire, şi când încerc să le prind de coadă, cuvintele scot pe ţeava de eşapament bucurie, dezamăgire, zbucium, aproape imperceptibil, fără să mă mai întrebe dacă au voie să-şi arate sensul



2.mâinile siluiesc tastatura, viaţa ne siluieşte mersul, mă-ntreb ce naiba are cu noi de ne vrea creierul făcut pane?



3.noaptea a trecut ca un birjar care-şi suduie mârţoaga, este simplu să mori fără vise, te naşti cu ele spune o voce, ar fi bine să le cerni şi să-ţi opreşti din resturi bucăţile alea mici şi galbene, aurul bunătăţii pe care nu-l găsesc mulţi, apoi să confecţionezi din hârtie un zâmbet, să decorăm cu el fiecare dimineaţă, chiar dacă se poate arde, vom îndoi altă hârtie şi altă hârtie, nu facem economie, n-avem decât spirit reciclabil, ştim să culegem din gunoaiele altora şi prefacem, de ce nu?



4.se pare că ne trezim greu, copacul ştie să vorbească pe limba frunzelor, eu nu mai înţeleg nimic, am învăţat alfabetul surdo-mut, aşa voi şti cum să mă fac înţeleasă fără să-ţi mai vorbesc, nu, nu e resemnare, e doar liniştea mea în rostogolirea simplă a oricărui cuvânt primit de la tine,e sâmbătă, oră nouă, s-a risipit ceaţa pe dig, îmi împachetez dunărea şi cânt ca literă zâmbitoare ce am rămas... Aaaaaaa!

pagini de licurici...

peniţa lunecă în moliciunea
golului
culege cuvinte aurii şi se bucură
când cugetul se limpezeşte în lumină

e ca şi când ai vedea pasărea
scuturandu-şi aripa obosită
în curbura unei raze de soare
uite cum se eliberează

nu de măşti e nevoie
sub ele îngerii zac de foame
respiră greu
şi se păcălesc singuri
că le va fi mai bine

copilul cântă
împleteşte curcubeie
şi pune melcii la întrecere pe trotuare
în spatele curţii
din peniţă au căzut câteva cuvinte -
baloane lila
în aerul sărbătorii

Immensurable!

Merge pe străzi populate cu oase
(murim când facem dragoste, iubitule)

femei prinse în menghina minţii
lehuze poartă prunci lepădaţi în gramofoane
în muzica străzii niciun pescar
nu îndrăzneşte să mai apară

o plută neagră scormoneşte prin apa fluviului
poetul creşte pescăruşi
îi învaţă să mănânce din carnea crudă a florilor
şi multiplică poeme

acolo-şi aruncă toate cuvintele
nadă mrenelor(solitare şi nocturne)
gata s-apuce
picioare de metaforă minunat stihuită
(stelele crapă de ciudă)

din când în când
striveşte între buze câte o înjurătură
scurtă (aparent neînsemnată)
pentru fiecare promisiune făcută
şi aruncată de el în mâlul necredinţei

îl trec sudorile
când pierde în ape ceea ce-i place
vede roşu în palme şi sângele i se încheagă
pe conştiinţă (aşa răsar macii)apoi adoarme
cu teama că iubirea nu-i va mai trece pragul
vreodată

la urmă râde
în verdele apei se vede singur

josephine, josephine
ann is here!

Gata!

in amintirea colegului meu, Emi Barac, invatator la o scoala galateana trecut de curand in nefiinta

îi spunem
gata vizitele s-au terminat
prea mult lemn consumat pentru cruci
vrem creioane pentru copii
curcubeiele să ţâşnească din foile albe


hei tinere
ochii tăi ne privesc
suntem mai puţini cu unul
asta nu ne împiedică să strigăm
gata
prea multă piatră în trupuri de cruci -
semne aplecate peste grămezi de flori
brumate în vânt ascuţit

cuprinde zarea
şi punctul în care stelele sunt pline de neînţeles
noi vom cânta
cu tine aici
prea puţin timp ne-a rămas pentru a trăi
.....................................................................
îi spunem
gata
şi ea se preface că nu-nţelege nimic
simbria îşi cere
şi pleacă de unde-a venit

Exerciţiu cu destinatar 141 - (s)ete e(s)te...ssssssssst!

Moto:
da… e simplu, belitura asta numită şi viaţă numită şi stare de a fi poate continua doar până la un anumit punct, e simplu, maria[…]împuţita asta de tristeţe şi-a făcut abonament la mine fără să întrebe „e liber, se poate?”

marius aldea -starea de simplu

1.stau în acelaşi tren cu tine, ne desparte muzica, tu vezi gară pentru doi, eu văd o karenina apropiindu-se, dornică să muşte şinele pe care ploile scutură frunze, de parcă toamnele s-ar fi mutat în cer, nu mai trec îngeri, s-au apucat de lustruit bocancii, mi se despică drumul, unii i-ar spune cumpănă, în viermele ăsta numit viaţă eu nu văd decât exfoliere, mâinile construiesc bariere, becul ăla roşu clipeşte des, urlă o bufniţă, semn rău spun unii, azi noapte n-am închis un ochi, e trist.

2.banchizele cască guri albe, cripte pentru toată dragostea mea ce se vrea criogenată, n-o pot ucide, ce vrei?

3. probabil voi căuta prin magazia de cuvinte, tu spui că-i mult praf, mie îmi place să suflu, până se vede pielea aurie a bucuriei, pregătesc scara, crezi că teama e ceea ce mă sperie, îţi zic eu că nu, îţi zic eu că florile se deschid chiar şi în întuneric dacă sunt iubite, un zâmbet crispat în colţul gurii tale pe langă aerul de pipă proaspăt procurat când respiri, ne apasă ziua, ziua asta, bestia asta de ziuă cu sepia în buze, aruncând cerneală ca să ne colorăm scrierile, poeţii nu mor, mor doar oamenii din ei, într-o zi voi muri şi eu, nu te aştept, lumea ta e strivită de feţe hâde, eu vreau câmpul, singurul loc unde viorile se odihnesc fără să le rupă cineva arcuşul.

4. vreau să văd alb, adevăr dezgolit sub burta cerului flămând, mi-e sete, fântânile noastre buzunare de adânc pline de otrăvuri, mi-e sete zic... adaugi: bea!

Incep iernile cu mine...

încep iernile cu mine, iubitule
ninsă în pielea ta
ca o mătase pe gâtul morganei
rătăcind prin deşert

gură de rai
cuvinte cu izvor de soare
visează la vaduri largi
unde clipa se bucură

imaculată sub ploaia ta de săruturi
viscol frământat
pace să caut când râul în mine
îşi caută drum

numărăm respiraţii
şi-n gheţurile ochilor
coborâm încet
fără să clipim
fără să ne dezlipim din peretele
sângelui care ne-a unit

încep iernile cu mine, iubitule
şi-n vene cresc păduri de suspine
                                            
în plânsul meu
memoria unui decembrie
se topeşte încet

Exerciţiu cu destinatar 140 - gol de tine

gol de tine
spulberat în mal de viaţă
cauţi cerul neastâmpărului meu
focul privirii şi patima glasului
ce nu uită să strige iubire

strângi de mână cu putere lumina
mireasă o faci în nunta
unde chipul meu
îţi zâmbeşte arar dintre pietre
nesorbită clipa
se-ntipăreşte pe marginea
unui cuvânt scris pe fugă
în vâltorile care nu ne mai dau pace

azi ţi-aş umbla desculţă prin minte
ţi-aş dărui florile câmpului -
balsam inimii care urlă a gol de tine
şi-n toată încrâncenarea vieţii
aş îmbrăca tainele cu mine
să nu mă ştii niciodată îndeajuns

mâine cascadă albastră să-ţi rămân...

Exerciţiu cu destinatar 139 - trepte

din sforile tale fire de iarbă
din ştreanguri ochi de lumină
din tremurul apei curgerea către cea care sunt -
sunetul îngropat sub iluzii
aburul căţărător spre înalturi
când pământul oftează
de parcă povara lui ar fi fost singura
ce poartă numele de lume

seara numeri fiecare tresărire
şi-mi strângi emoţiile
cu fiecare cuvânt rostit
de parcă ai vrea să nu pierzi nicio frântură
de parcă toate cântecele
ţi-ar umple fereastră de alb
rătăcit în fluturii mei singuratici
şi nevăzători

şi-n fiecare silabă conturată
în dimineţile toamnei
cauţi muguri
muguri de cuvinte plăsmuite
să ne ducă departe
unde linia răsăritului
se naşte
din clipirea ochiului îndumnezeit
ca să ne bucure
cu încă o nelinişte – semn că suntem
trepte pentru zilele noastre
ziditori

Exerciţiu cu destinatar 138 -semn

Din carnea mea te-nfrupţi cu sete
Molarii-s plini de stele coapte
Se sparg în fulgere de noapte
Când mă atingi fără blândeţe.

Îmi sângerază-n răsărituri
Un iris spart de geana zării,
Pe coapsa îmblânzit-a florii
Tu stingi cu spaimă zbor de fluturi.

Cum te hrăneşti din vene oarbe
În ploaia ce ne devorează
Şi-n piele gura ta vânează
Un tremur care-apoi ne soarbe.

Şi-mi părăsesc pe cheiul serii
O scuturare-mbolnăvită,
Rămân sub palma-ţi împietrită
Un semn apus al învierii.

Exerciţiu cu destinatar 137 - doar o părere...

Mă ocoleşti sau doar mi se pare.

Drumuri ale palmei pe gâtul meu
jinduind căldura
o toamnă purtând chihlimbare ne cântă
în lipsa păsărilor sunt mai tristă
în lipsa ta decorez singurătăţi cu bucăţi
din ce sunt
mătase şi ploaie
flutur şi câine cerşind
osul alb al unei iubiri pierdute.

Nu-ntreb de ce m-ai lăsat
pustie şi nezidită
nu-ntreb de ce ai surpat infinitul
găuri de suflet uitând în urma ta – mărturie
pare că absenţele hrănesc fiece vorbă
că zborurile au nevoie de prăbuşiri
ca pasărea să-şi dorească din nou înaltul.

Mă ocoleşti sau doar mi se pare
în timp ce noiembrie îmi devine amânare perpetuă

Exerciţiu... cu destinatar 136 - cuvinte

Cord.

Împletit în sângele meu
trăieşti clipă de clipă.

Fug printre nelămuriri de moment
şi-ţi caut mângâierea lăsată în cuvinte:
cuvinte flaut,
cuvinte fluier,
cuvinte viori răsturnate în palmele toamnei
pline de frunze plutind în derivă.

Ancorez în presupuneri
şi-n malul apelor
las nopţile mele înfrigurate...
unde sunt pescăruşii, iubitule
cu strigătul lor metalic?
Unde i-a dus plânsul meu
şi-n câte zări
 ei mai lasă cuvântul “Nedespărţite!...”?

Exerciţiu cu destinatar 135 - mi-e frig...

Ce preţ pot avea firimiturile de fericire
şi-n ce ochi aş putea să mă uit
că să fiu sigură că-s eu -
fata cu nume simplu,
cea care-ţi umple odăile cu lumina?

Ciobesc stele
calc pe fărâme de alb sângerând
potrivnică legii mă ascund
să uit, să ucid, să mă risipesc...

Mi-e frig, spun
şi nicio frunză nu e să-mi acopere inima,
niciun copac să-mi înveleasca neliniştea,
doar tu încercând să-mi cuprinzi
lacrima ce se rostogoleşte în fluviu
rece şi verde
în toamna asta fără cusur...
mi-e frig...

joi, 8 noiembrie 2012

Exerciţiu cu destinatar 134 - ploaie în noiembrie

mă strâng în tine - ploaie
dincolo de linia vieţii
frontierele palmei se îmbracă
în noiembrie trist
mângâie frunza şi caută-n irisul ei pierdut
pe o singură nervură iubirea noastră
simţi cum tremură de frig?

putrezesc percepţii
şi-n căderea ploii tu vezi
stele cenuşii abandonate
moare focul sub ghilotina apei
şi-mi curge lacrima
bob de argint petrecut dincolo de cuvinte
când copacii îşi acoperă inima cu gesturi simple

mă strâng în tine – ploaie
tu mă aduni
strop cu strop în buzunarul de la piept
unde noiembrie
nu poate să-ncapă, iubitule...

Exerciţiu cu destinatar 133 - de plumb

Plămâni plini de plumb -
femeia respiră printre pietre
sedimentate în matca ei,
acolo unde se nasc pruncii,
acolo unde mor poemele,
acolo unde viaţa înfloreşte
ori se stinge
ca un foc vineţiu
ce uită să ardă iubind

şi ochi plini de cenuşiu -
nori pogorâţi în ochii ei
când furtunile nu îi mai dau pace.
 Să-şi poarte crucea!
strigă mulţimea
şi umărul să nu-i fie odihnit
cât piciorul îşi caută drumul pe pământ
se lungesc strigăte până la cer
vocale pline de plumb
din plămâni de plumb
rătăciţi în toracele ei plin de suferinţă

Exerciţiu... cu destinatar 132 - singurătate

“eu nu sunt trist, eu sunt doar singur între patru pereţi…”
neclar de lună- marius aldea
1.construiesc, mortarul meu de versuri caută o mistrie, o am, îmi lipseşte mâna, meşterul doarme în mine, l-am zidit înainte de a-mi fi lăsat ploaia să cureţe sângele din inimă, zeii beau votcă, nu mai coboară pe pământ, în pipa ta două fumuri se ţin în braţe, eu le spun siluete, tu mi le arăţi respiraţii, aduceri aminte din camera unde roşul acoperă ferestrele ce dau înspre fluviu, omul negru strânge resturile de mâini, săruturi, ochi, emoţii.

2. octombrie îmi vopseşte interiorul cu senzaţii

3. mă ai când nu te am, apartenenţa asta nu poate fi dizolvată, ziua mă aruncă printre neputinţe, deciziile sunt complicate, afişuri cu molii îmi atrag privirea, e muzica lor pretext pentru concert, dar am uitat că în singurătate intri dacă vrei, dacă te simţi în stare să nu primeşti, probabil câteva pietre vor încolţi în călcâiul aşteptării, tu spui ştiu, eu dărâm un zid şi recunosc: mă ştii mai bine decât mine

4.văduvite de nopţi, visele ar muri dacă noi nu le-am strânge în braţe, cuvintele se scaldă în utere unde sămânţa vorbei a fost potrivită, nimic nu se lasă la întâmplare, naştem iubiri şi hrănim copii abandonaţi în singurătate

Exerciţiu... cu destinatar 131 - de hârtie

Balerina de hârtie
se îndoaie.
Câte mâini vor să o rupă nimeni nu s-a întrebat,
o credeau zeiţa cu braţele de sălcii
cântând sub muzica apei -
un fel de piatră zâmbitoare
în care amuţiseră toate cuvintele...

 tu le spui vorbe,
eu sunt singurul vânt care le adună
pentru că nu vreau s-o ucid,
pentru că-n dansul ei – cerc
locuiesc puncte
zile cuibare pentru păsări abandonate sub cer
eeeeiiiiichihuai sunete risipite,
foiletoane de neputinţe stranii dincolo de zbor

balerina de hârtie
nescrisă
strânge majuscule pentru definiţii,
nu deschide niciun dicţionar
şi nu vorbeşte pe limba focului,
în ea arderile se numesc amurg
şi ploile sunt binecuvântarea pleoapei obosite

are propria ei credinţă
păstrată în albul hârtiei din care se vor naşte
într-o bună zi
stele albe

Exerciţiu cu destinatar 130 - ne(lipsită)

Alveolă -
dragostea mea respirând durerea
închisă...

n-ai cum să extirpi
imaginea femeii în care e încătuşat surâsul,
şi primăvara plină de floare
şi emoţia prinsă de geana unui răsărit
văzut cu ea de mână

din sânge ne luăm hrana, iubitule
niciun ţesut fără tine,
niciun lob fără mine,
niciun somn fără noi
strigătul meu înăbuşit sub frunza care doare
în dansul vineţiu ca o pierdere pe ape

nu vraja cuvintelor tale-mi rămâne,
nu coaja zilelor în care mă închid mă apasă,
nici bucăţile de hârtie
pe care mi-ai lăsat poeme nescrise
în arcuirea mea lumina se stinge
ca o ploaie ce-şi strânge bagajele
să lase loc unui alt soare
poate mai roşu decât sângele meu
poate mai rotund decât o secundă
poate mai galben decat fresiile ce-mi odihnesc
în braţele rămase întinse
ştiind că te-am primit mereu ca pe un dar
ştiutor de mine...

Exerciţiu cu destinatar 129 - despre graiul tăcerii...

Taci cu mine
în frânturi de spaţii -
geografii ambulante pe marginea străzii,
atâtea puncte cardinale
ne caută,
ne aşază...
noi ne smulgem locului din care nu mai suntem
decât simple tăceri,
confecţii de carne şi oase în trupuri
care nu ne mai aparţin.

Vindem ieftin visele în crematorii de gânduri -
să ardă tot ceea ce viaţa noastră
a mai păstrat
în buzunarele recunoştinţei faţă de cer.

Taci cu mine,
presărăm necuvintele albe,
strecurăm taine,
încrustăm atingeri în degetele
pe care a mirare le privim arar şi întrebător...

Exerciţiu... cu destinatar 128 - despre plecări...

a pleca înseamnă moarte
o vreme să mai stau
atât cât vor înflori salcâmii
să-şi picure alb
în neliniştea liniştilor mele

a pleca înseamnă dus
dus în mine fără să mă fi descoperit
dus în spaţii când treptele se topesc
fără să le fi aprins focuri sub gene

în toamna plecărilor
urlă câmpul de singurătate
lama se ascunde în ochii de brazdă
numai firele de vânt pustiesc lumea
de parcă ar vrea s-o cuprindă mereu în braţe
nefirească pornire...
 aud...
aud strigătul tău în caverne
şi mă-ntreb dacă a pleca nu poate să însemne
şi altceva...

Exerciţiu... cu destinatar 127 - infidelitate

Când ning în tine,
primăverile capătă nume de femeie, iubitule...
dragostea  – floare albă de cireş.
Eşti a mea? spui mângâindu-mi cu vocea
silabele pierdute în eter,
închid ochii
şi-mi las cântecul pe inul rătăcit în unde -
albastră apă ce curge
petrecându-ţi privirea
dincolo de noianul frunzelor călătoare.
Nu ştiam c-a venit toamna
lampioane chinezeşti ard în ramuri neîmbrăţişate
în roş de cireşe visezi,
în arămiu de frunze mă-mbrac,
hoţim aerul respirând la rând fiecare clipă împreună
şi nu-i cerem timpului
decât să-şi spovedească spiritul
iertându-ne că nu-i suntem fideli.

Exerciţiu cu destinatar 126 - floare-de-colţ

Scutur în lumina unei dimineţi
albastru
mă scriu pentru tine
ca o floare-de-colţ pe stânca unei însingurări
ninsoare peste ochii tăi blajini
pe care, închişi, îi sărut
a moarte frumoasă, iubitule

când somnul prelung
se ţese în jur,
noi facem dragoste
alunecă înspre mine cuvintele
cercei la urechi mi le prind
tu rostogoleşti altele şi altele
ca nişte păpădii -
semne de tremur luminos
înlăuntrul apelor mele

se unduie fluviul
şi strigă pescăruşii,
ne mor delfinii, însă le păstrăm sunetele
în pielea mea nisipul străluceşte
şi fiecare val de cuvinte îmi spală câte un păcat
primesc botezul lor
ca un pângărit de viaţă ce sunt.

Capricii 10 - periculos

poate fi periculos

ideea că apropirea te sperie
mă amuză uneori
ţinem feminitatea în fiole mici
ascunse  în întuneric
-se volatilizează lesne - spun mulţi
de sărbători un pic de taină
zilnic ceva obişnuit
în seara promisiunilor
ceva note de bergamote
la costumul tău singurul accesoriu  potrivit
unghiile mele roşii – proaspăt lăcuite
stă-n piele o singură întrebare
ca o egretă albă
sprijind liniştea apei

chiar poate fi periculos
să te apropii?