marți, 31 decembrie 2013

Împrumut


Mai vie decât luna, o să-ncolțesc în tine,
O moarte amăruie cioplită dintr-un vers,
O să-nfloresc vremelnic și-n albele stamine
Voi presăra o iarnă – mirific univers.

Neîmpletită stare, adâncă întâmplare,
Voi rătăci prin goluri ca floarea în deșert
Și ghețuri prinse-n streșini cu brațe de-ntrebare
Te vor cuprinde iarăși când totul e incert.

Voi trece neființă, nălucă prinsă-n cețuri,
Poem-singurătate în tomul unei seri,
Iar albatroșii mării, plătind aceleași prețuri,
Mi-or umple înc-un strigăt – un blues cu sfâșieri.

La ceas de așteptare



Mai caută-n iarna cu file veline
Și-n ochii de gheață cu gene de-arginturi,
Să-mi spui despre stele, să-mi spui despre tine,
Să-mi umpli tristețea c-un roi de săruturi.

Mai scrie-mi de păsări, de zboruri rotate,
Epistolei tale să-i dărui lucire
La vreme de ceață, în mine-ancorate,
Vor sta așteptarea și-un semn de iubire.

În irisul nopții se-așterne tăcere,
Mustind înspre fluviu, cad brume-nvechite
Sub calpe însemne se-ascunde-o durere
Și brațele mele... întinse, iubite!

vineri, 27 decembrie 2013

Dincolo de praguri


Mă suduie iarna c-un bici nemilos
Cuvântul în fumuri se pierde
Cum cheamă durerea sub piele, în os
Tăceri de nisipuri în verde.

Colindele urcă spre cerul curat
Sub porțile serii deschise
Când îngeri de pâslă, în alb strecurat,
Aruncă-n ferestre cu vise.

Copiii se-mbracă în straie de somn
Iar cântecul nopții se-ntinde
Pe ghețuri sticloase, căci apele dorm,
Iar teama din noi se desprinde.

Prea triști să uităm primăveri ce-au trecut
Păstrăm roi de stele-n privire.
Irozii ne pleacă. De ce au tăcut
Blândeți înmuiate-n iubire?

am aruncat


 dimineața într-o oglindă
să-mi râdă soarele în răsărit
poate așa voi alunga
tot întunericul strâns
în nopțile
când frigul mă întemnițează
lung și pustiitor
nici aerul nu-l mai pot împărți
nici culoarea pe care
zăpezile o descompun din lumina lăsată
de ochii tăi
alunec spre miezul unei zile
și-n pragul vieții
las bătăi de inimă -
să le numere cine va fi să mă iubească
așa cum sunt

colind



prin ființa iubită
ca un călugăr plecat
să-și ducă ruga
în locul unde lumina
făurește cuvinte spre înalt
mă închin în taină
ridic ochii
și las lacrima veșmântului
sub care mă închid
om - cu faptele mele
rele și bune
mărturisesc adevăruri
și rostesc
te iubesc, omule
te iubesc
pe tine și pescărușii tăi flămânzi
uitați pe malul fluviului
în care voi dispărea
fără să știi că ți-am fost cândva...

desen naiv



1. nu trece prin mine ce îți e de prisos vântului să îi lași cuvântul ca o lamă smălțuită gata să nu lase urme în epiderma ei se nasc zorii din felii de lumină hrănește-te tu și pescărușii tăi coborând a înserare din inima cerului îndoliată fulguire când nopțile ne devin temnițe pentru încă o viață de fluture pentru încă un popas în amarul secundei despicat pentru muritori

2.la capăt de linie un tramvai obosit fără cai nu e poveste fără aripi nu e zbor fără mine nu ești tu fără fluviu nu respirăm noi triști pe refugiul pustiu împingem umbrele în topirea lor ne prefacem nostalgic îndrăgostiți de singurătate plecăm cuminți spre orizontul unde nimeni e nimic și nimicul e nicăieri

3. știu că am murit pentru tine azi un adio ca o scânteie aprinde încă o depărtare pe glezna albă se preling urme viorii din asfințitul ultimului meu zâmbet

4. rămas bun

duminică, 15 decembrie 2013

sticlos de adevărat


 1. colț sfărâmat în pupila ce îmi înghite noaptea nu mă căuta nici eu nu mă găsesc în cochilia mea ninsorile și-au făcut cuib zboară cocorii însingurați spre tărâmul unui nicăieri mai prezent ca oricând spunem confluențe și anulăm cursuri matca fluviului se umple doar cu singurătățile noastre se preschimbă în brațe de fum până sus cât mai sus noi - pelerini spre cerul gol

2.mă dezlipesc din umbră să răsar când ochii mi te aduc în dar pe bancă au căzut frunze din frunze s-au ridicat culori printre culori s-au rătăcit ploi nu-mi irosi lacrima strânge cuvântul și-n rădăcina lui strecoară gândul că te mai am - mugure din lumina furișată pe sub geana unui răsărit leneș

3. dinspre zid jumătăți de ziuă preschimbate-n silabe sensuri destrămate ca fuioarele de aer ne respirăm finalul cu bucuria unui condamnat la viață din mine punctul din tine linia ca o continuare firească a ceea ce sunt

4. învelește-mă cu uitare

mixaj sticlos de acorduri


mixaj sticlos de acorduri

1. mânji de lumină îmi nechează la ureche se aude pasul zorilor prin ceață te caut fluviul mai trage un fum plictisit de atâta iarnă încă o cădere mă însoțește ninge-mă spui ninge-mă iubito raiul să ne fure când colindele se irosesc printre năluci ni se scurge glasul în amonte o icoană mai apucă să zâmbească din iluzii nu trăim o veșnicie

2. sunt un vânzător ambulant la poarta cetății e liniște când haina mea se umple de visuri mă înalț din iubire le împart unul se face nor altul zmeu ultimul curcubeu în ochii ploii se cuibăresc ochii mei te caută sunt femeia apelor cu mătase îmi spăl privirea și-ntr-un roi de fluturi sticloși ascund sufletul când tremură mi se spune că respir

3. plec din devremele unei stări se naște iar târziul buzele otrăvite mă vor răsuci în vorbe le stă ascunsă trădarea și câți arginți numără mâna sub retină adevărul sapă o fântână doar tu mă știi m-ai văzut la strâmtoarea unde ecoul se scutura de litere mărunte r, a, a, n, i, n, a, n

4.aritmie

siamezi


siamezi

1. călătoresc puțin din puțin mă hrănesc uneori mi-e de ajuns să zâmbești e ca și cum aș gusta mai mult decât am avut vreodată pe masa mea se odihnește singurul poem de unde am extirpat mansarda și pescărușii pe țesut bolnav îmi alunecase durerea din lipsă de tine doar gheața oglinzii îmi mai pune ochii în mișcare mă privesc rar și când o fac las în urmă frig tu ești?

2.am epuizat motivele pentru care colindam străzile se încolăcesc precum șerpii veninoși respirând aerul prăzii irosit în pașii refuzați de asfaltul gri se lovesc absențele noastre nu ne mai cunosc teii și-n harta iubirii marcajele s-au estompat o hârtie îndoită nu ține

3.dac-am scutura lumina peste corturile în care ne stau sufletele n-am tremura de teama însingurării păstrăm distanțe în cutii de fildeș matricea legăturii se împuținează doar dăm vina pe geografii și pe cuvinte nedizolvate încă și-mi spuneai mereu... zi: te iubesc!

4.ne hrănim din aceeași placentă

te voi iubi fără să te ating




1."tot regină ai rămas" pe eșafod călăul curge cum își leapădă ochii pe gâtul ei de lebădă numai cântecul întârzie să se audă tandru picurat din ochiul de sticlă moartea nu ne poftește la masă ne lasă flămânzi pe drumuri întunecate se numără strigătele în durere fiecare vocală își găsește crucea umărul duce până la capăt singurătatea din urmă

2. zodia nu contează nici măcar semnul sub care trupul se ascunde printre falduri de nelegiure se mai aruncă un zâmbet strâmb ca oglinda ce ne joacă feste suntem frumoși eu aș spune poate nebuni - un adam gata să stoarcă luna în pielea evei deportate prin siberii câți se vor fi întrebat cine este?

3. din prea mult frig confecționăm nopți le botezăm cu frici impersonale apa iordanului primește existențe numai noi ne murdărim cu neputința atingerii cuiele așteaptă eu doar le număr nu știu cine va desena linia bătăilor mele de inimă

4.semănăm(lângă tine mi-ar plăcea să mor)

am devenit linii



paralele
șinele pe care niciun tren nu mai aleargă
deși vagoanele sunt pline
cu deportați necunoscuți -
femei iubite episodic
bărbați în lotcile lor verzi ca ochiul fluviului -
demon ascuns în mansarda noastră
plină de oase
(nimeni nu știa cum de soarele
își scutura frigul
când făceam dragoste)
mai nou
prelungesc exilul
încât absențele să-mi umple iarna
cu o muzică deșirată
peste aerul prins în corola singurătății mele

nu îndeajuns


să te pot atașa
lacrimii pe care iarna
o preschimbă în fulg
rătăcit spre pământul
ce soarbe
poate puțin
prea puțin pentru istovirea unei iubiri
fiecare treaptă - semn
fiecare clipă - vânt
fiecare pas petrecut - ancoră într-o mare
unde ne-am rătăcit
fără să ne fi întâlnit vreodată

suntem povestea fără sfârșit
care n-a învățat să spună
că pierzându-ne de noi azi, ne vom regăsi cândva
la ceasul când soarele va îmbrățișa lacrima

am ascuns



în cutia viorii
două păsări de hârtie
albe
cum zilele în care mă strigai
prin aburul dimineții rotunde
iubiiiiiiiiiiitoooooooo
uneori ele pătrund printre corzi
se alintă sub arcușul violonistului
se tânguie rar
și de cele mai multe ori
prind măiastru să vorbească
despre o iubire -
semn vegetal în ochiul iernii
ce ne cuprinde
când ferestrele deschise au uitat
să mai adoarmă...

m-am îndoit



de splendoarea ierbii
de mersul stângaci al melcului de grădină
de frunza ce-și decupa aer
să respire pasărea rătăcită prin verdele
singurului copac
în care mi-aruncasem visele
să-nflorească în primăveri
doar de tine știute
până când am învățat că veșmintele
pe care le port
sunt umbra singurătății
-biografie incompletă
în lipsa omului care a-nvățat să mă iubească acum...

m-ai lăsat


 ciugulind firimituri
din ultima cină
pâinea se uscase de aşteptare

pentru că nu erai acolo
am închis ochii
şi-am ascultat îndelung
liniştea
am îmbrăcat parfumul singurătăţii
şi-am decupat cearcăne
să le fac frunze galbene
pentru copacii pe care mi i-ai părăsit
pe rând
crezând că-n aerul meu bolnav
nicio pasăre nu mai poate să cânte

nod



pe frânghia vieții

saltimbanc - aerul îmi tremură
pleoapa mă doare îndelung
nu știu dacă sub streașina sufletului meu
se vor mai adăposti lăstunii
mi-i primăvara departe
și glasul tău o amuletă
cu care voi trece prin iarnă
fără să mă vând
fără să mă înstrăinez
acolo unde se termină liniștea
și bornele arată că mai avem de parcurs
puțin drum împreună

îmi spui rămas bun






și-arunci o mare între noi -
adâncuri albastre
furate din geamătul fluviului
care trece mereu prin jazzman-ul meu
în fiecare miercuri
când mansardele se înconvoaie
ca niște cerșetori flămânzi
lipsite de dragoste și cântec
luciu de saxofon și întuneric, iubitule
degete aruncate în pielea femeii
ce nu-și mai găsește locul
când fulgerul nebuniei scaldă cerul
și-n puterea iubirii
se scutură cuvinte amare...

cu siguranță


sunt o treaptă
spre fereastra unde gratiile
se topesc în gura luminii
dincolo devin aerul
în care cireșii își scutură fluturii nebuni
în poala pământului
reavăn de atâta ploaie
într-o primăvară la fel de iluzorie
ca iubirea pe care mi-o dăruiești
în fiecare zi -
sintagma albului îmbrăcată în cuvinte
doar de noi înțelese
pentru că eu
mă voi cufunda mereu în brațele tale
ca într-un leagăn unde moartea
e un fel de dragoste fără de sfârșit..

obscur


sub un strat de piele
odihnește noaptea
eu - mai albă decât steaua
ce-și scutură lumina
ies din mine - rugăciune lângă troița
de la marginea drumului
cântec pentru păpușari și volbura câmpului
pentru pasul hoțului și strigătul nebunului
oglindă adunând sunete
în trena unei dimineți
altfel fără tine
când ascuns în ceață
îmi vorbești despre inocență furată...

duminică, 1 decembrie 2013

ca să însuflețesc




o tristețe am nevoie de încă o iarnă
de un decembrie în care să mă pierd
neștiută stare
în mâna ce tremură
la gândul că cerșim îndelung
fără a primi ceva în schimb
poate un cerc de gheață
poate un sloi de argint -
pumnal pentru noaptea
în care ne mor stelele în rezervații
căprioare cu ochii bânzi
la adăpatul din singurătate
acum
când cobilița nebuniei se umple de întuneric

ți-am trimis


lacrima
într-o scrisoare albă
netimbrată
să mă amendeze vremea cu o ploaie
fără de sfârșit
potop peste un fluviu al neputinței de a fi
femeie de ape
femeie de zăpadă
în tăcerea fără liman a neliniștii mele
când aștept
steaua în care să-mi petrec
toate cuvintele rămase - fructe amare
dintr-un anotimp
pe care nu l-am învățat pe de rost...

poate



mai stingher ca oricând
gândul meu înapoiat brumei
caută verile
nebuniile acelea rotunde
în care ni se cufundau zâmbetele -
sfere unde lumina se închidea sporadic
să ne arate că soarele e în noi
un uriaș ce ne prinde în brațe
fără să știm
fără să vrem
noi - copiii neascultători
aruncând mingea-n oglinzi
de unde stelele au dispărut ca prin farmec
poate de prea multă iarnă
în care ne cernem către final
încântați de lumea în care ne topim
mărunt și definitiv...

cruță-mă de...




uitarea ce se odihnește în ochiul de timp
sub pleoapa unei ierni
ascunde toate diminețile
în care orbi ne aruncam zâmbetele
printre medalii
strălucitoarele noastre zâmbete
în galeria unde
singurătățile sunt porțelanuri
moștenite și
strânge în indiferența cearcănului
nopțile în care lacrima era leagăn de întuneric
pentru proiecțiile rămase fără
vreun răspuns
ecranate, întrebările mele -
simple jaloane în monografia unei vieți

preconizau că...



desprinderea e un fel de ratare
prin viaţă umbli ca un ostaş
pregătit pentru luptă
mergi pe brânci
dormi îmbrăcat
împarţi porţia din gamelă
cu tovarăşul tău de arme
până în ziua când
un fluture negru
se ascunde în pieptul tău
înflorind
şi-atunci crezi că tranşeele
prin care te scurgi
nu-s decât matca unei ape
înmărmurite că ai câştigat
bătălia desprinderii

nimic mai potrivit



ca lunecarea...
dinspre moarte ceața
dinspre viață lumina înnodată
dezleagă, iubitule, trecerea mea
să adâncesc frumosul
în gingășia florii
scuturate peste gândurile tale
și lasă-mi uitarea
sub pleoapa întredeschisă
când iarna odihnește în fereastră
singurătatea e un om de zăpadă
ce-și duce traiul
până când mugurii iubirii mele
vor izbucni din nou...

recviem


 pentru nemărginirea
prin care îmi port destinul
ca un cerșetor întâmplat în poemul tău
plin de cuvinte care nu-s ale mele
prea străine să mi se lipească
de coapsa ce știe pulsul mâinii stângi
vinovată că lunecarea
scrie un cerc
și încă unul
apoi umple golul cu puncte
exact ca cel fixat de arătătorul tău
pe buzele mele
gata să-ți spună oricând
te iubesc, nebunule -

să potrivești cuvântul...




pe rana lăsată

sângele nu mi se încheagă iubitule
sunt o dunăre înroșită
de apusuri
cu emoții secționate adânc
de fiecare strigăt
pornit din iarna care ne cuprinde
glezna
în făgașul unei dureri ni se ascunde pasul
suficient de aproape
sfârșitul stă la pândă
când în murire
topim ideea de surâs

mă strâng



în sinea sinelui am rămas doar eu
corabia unde apele
se joacă
intră
ies
coboară
urcă
puntea suspinelor acoperită
valul nu moare niciodată
doar pescărușii tăi cad
secerați de moartea ce nu iartă
când cerul se supără
pentru poemul
părăsit
unde nu ne mai găsim nicicum adăpost
să nu-mi spui te-am iubit nescriso
mă voi vindeca
după ce timpul va șterge cu încă un val
fruntea stâncii
în care m-am preschimbat

duminică, 17 noiembrie 2013

limpede



1. m-am amestecat cu răsăritul mestecat de un cer masticabil în gura destinului miroase a singurătate mă adun și eu cum fluviul lăsat în mansardă să doarmă fără vise când luna e o curvă ce și-a amânat clienții pentru o dată viitoare n-o privi nu mai e argintie nici măcar piele nu are pe oasele ei odihnește frica în care toarnă alămuri pentru cântece sadice sunătoare în toate nopțile care vor veni

2. să dezgropăm cuvintele din pământul cleios ne doare unghia știm să lăsăm semnătura fiecărei crime la locul cuvenit în panoplie vor vedea trupurile cu ele câinele credincios care nu mai latră numai lanțul e mărturia legăturii pe el nu-l va desface nimeni în locul acela somnul moare și ochiul își lasă cămașa albă să fie sicriu pentru “fluturii ei albi fluturii ei negri”

3. cu departele se plătește chemarea din pieptul ei cântec din gura lui dumnezeul o umbră nici pasul în piatra cuvântului nici silaba în carcera menită să adune prigoana când atâta arsenic ne poate îndulci cafeaua de dimineață

4. e ultima zi

Ecouri



Ne mor cireșii scuturați de vreme,
Bat clopote prin trupuri de livezi
Suntem aceiași cerșetori. Blesteme
Ne-au tot atins cu primele zăpezi.

Mi-i dor de noi, doi triști odinioară,
Doi exilați în labirint de nori,
Fără vreun vers în lemnul de vioară,
Fără condei - cu anii trecători.

Ne scutură de cețuri grele timpul,
Pândim ascunși ecouri și ninsori,
Tăcute clipe-au părăsit olimpul,
Noi degustăm otrava din licori.

Ce mai iubim? Sub care zodii plângem?
Cui ne-am plecat? Sub care Dumnezeu
Azi mâinile în rugă ni le frângem
Când suntem doar un fir de alizeu?

E ceasul tăcerii…




Sonetul tău m-a-mpins din nou spre iarnă
Spre albul rece picurat de stele,
Iar vorba ta în minte-mi se răstoarnă -
E-un cenușiu lovit purtând atele

Cuvântul dăruit miroase-a friguri,
Iar versul ți se pierde sub omături
Ne lăpădăm pe rând, tot mai nesiguri
Cu îndoieli care ne stau alături.

Cad fulgi năuci peste iubirea noastră,
Înnebunesc sub lacăte surâsuri
Poeme ni se-așază în fereastră -
Sunt flori de gheață ce nu au răspunsuri.

Colinde simple ne rămânem iară
Tăceri naïve în năvod de ceară.

săpăm împreună


Moto:
"Când scrumul nopţii o să piară dus
de-un vânt spre-apus,
în zori de zi aş vrea să fim şi noi
cenuşa,
noi şi - pământul."

Lucian Blaga/ Noi și pământul

săpăm împreună

la rădăcina versetului
am găsit liniștea
se odihnea în mâna de lut
din care mă plămădiseși
femeie să-ți fiu
cu genunchi dezgropat din apa unei păreri
trecătoare ca vremea
și albă cum zăpezile în care cerul
își picură lacrima
de parcă plânsul său ne-ar plăti păcatul

și rânduisem să ne fim
arbore și braț de lumină
ram și floare de cireș văruit de primăveri
fără să doară
până când fructul cuvântului
se va înroși de atâta iubire

apoi ne-mpăcasem să purtăm
același nume
până când temeliile morții
ne vor fi înghițit
pe rând
umerii încărcați de ploi

...


Moto:
"N-am ieșit în lume să te caut, am ieșit să te găsesc"
replică din filmul Septembrie

m-ai hrănit cu pâine

cu amar și cuvinte potrivite
gata să-mi fie străjeri
în nopțile când mă întreb
de ce eu?
de ce pasul meu scrie absențe
când mersul pe ape e la îndemâna oricui
cel care crede iubește cu adevărat
cel care iubește cu adevărat crede -
mici filosofii rupte din viață
cum sufletul meu
împrăștiat printre stele când te ning
mărturisire

cine sunt eu




să multiplic suferința
în care zilele te aruncă pe rând?
e un fel de perpetuum mobile
care mă secătuiește
când eu
eu aș putea oricând
să-ți dau din bucata mea de pâine
din aerul meu
din carnea mea fără să simt că mă lepăd de mine
fețele tale se amestecă
într-o pânză albastră și rece
tu nu ești fluviul
ești doar albia în care femeile își varsă iubirile
rătăcind când pe un mal
când pe altul
în timp ce șerpii se risipesc prin părul lor
învolburat ca sângele ce-mi curge prin vene
căci sunt vie
neîntâmplată
și femeie până în măduva oaselor...

desenează-mă


"desenează-mă"

pe hârtia lăsată în sertarul biroului
rămas deschis după ultima ta plecare din mine
aruncă niște libelule de wolfram
să se topească greu
când execuți salturi prin focurile abia aprinse
un creion cu mină veselă și jucăușă
să arunce soarele
în nopțile când nu-ți aud glasul
nici măcar nu mi-l pot închipui - atât de departe
e nebunia în care aș vrea să mă scufund
pune și-un strop de melancolie
în venera fugită din pânza lui botticelli
să renască în poemul aruncat
pe hârtia unde arterele mele pulsează și acum

"ea îl iubea"


 el traversa peronul
ca un pasager obișnuit
împăcat cu ziua
în care singurătatea era singura instanță
care adună cuvintele
când timpul judecător stabilește
că mersul trenurilor s-a schimbat de curând
la clasa întâi s-au terminat biletele
se circulă prost pe timp de caniculă
în fierbințeala vieții șinele se dilată
anna adună iernile în cutiile ei de scrisori
și ninge liniște
peste gările unde mihalkov
mai gândește un film pentru mâine

dacă el



rămâne umbra
înseamnă că lumina mea
e un profil mâncător
de oameni
setat la privat
acolo nu intră oricine
poți accede cu o carte în mână
ori o eșarfă –
să legăm fiara la ochi
ori cu palmele goale
să citim în linii curbe
destinul rătăcit pe drum

dacă ea
îmbracă adevărul
înseamnă că el
și-o va administra ca pe o pilulă de seară
înainte de a da mâna
cu alte umbre
și asta pentru că lumina ei
se cerne
când cuvintele se îneacă
într-un fluviu
al cărui nume a fost demult uitat…

gol de mine




gol de secunda în care am încăput
când cuvântul nu ne mai era casă
gol în fierbintele
adevărului
unde nimeni nu mai aruncă
resturi
ne mulțumim cu "anulăm" și mergem
mai departe ca și când nimic
nu s-a întâmplat
ca și când eu aș fi doar o frunză
sub talpa altui mâine
atârnat de așa e să se întâmple
gol de sensul unui "te iubesc" rătăcit
prin colțuri de cub înghețat
și tăios ca o absență
gol de iubire aruncată în voia sorții
când gura fluviului
uită să ne mai spună câte o poveste
gol de mine
adânc
stingherit doar de "am încă nevoie de tine"

marți, 5 noiembrie 2013

Final cu semne de înalt



Mă-ndrept spre tine mirosind a moarte
Să-mi caut loc în ultimul cuvânt,
Rostit ușor în pagina de carte -
Rămasă-n iarnă fără vreun veștmânt.

Te caut poate-n fila ruginită
De toamnele iubirii dintre noi,
Îmi spui că viața noastră-i risipită
Că ducem iar pe umeri snop de ploi.

Mai respirăm atât cât se mai poate,
Cât timp azurul doarme-n ochiul drept
Rămânem semne-n stol abandonate
Cu zbor de viață desenat în piept.

Și ne-ntrebăm sub care cruce arsă
Ne este drumul mai ușor spre-acasă.

înainte de




a mă numi cuvânt
am fost o formă -
neîntregită
nesupusă
neirosită însufleţire
scuturată
peste portrete de sunete
prinse în respiraţii

dincolo de foile goale
umbre -
semnele umede ale
abandonării
sub răcoarea unui noiembrie
cu miros de târziu
oameni care vin şi pleacă
pe rând
cum emoţiile dintr-un blues
lăsat la marginea unei nopţi
fără tine

și parcă tot aș vrea




să știu
unde se termină cocorii
și unde începe iarna
în care să-mi arunc hainele -
să mi se albească tristețile
pe care le număr
în fiecare zi

prin zidirea mea în rece
voi opri zborul
și ochiul
și gândul ca palmele
care te-au citit cândva
nu trebuie să caute
nici aerul
nici apa
nici sunetul rămas
în cochilia unui melc care și-a rătăcit drumul

cumpănă




trec orele prin mine
săgeți fără țintă
când nu te am hrisov
să-mi amintesc de noi
triștii poemelor
plantate pe veranda
unui noiembrie tăcut și palid
cum frunzele
ce adăpostesc melcii -
singuratici trecători prin grădina mea
de întâmplări
și tu o întâmplare
și eu un fum răzvrătit
dintr-un foc ce nu doarme
chiar dacă rugul
se conturează în buza unui anotimp
ce a uitat să mai vorbească

pe strada mea
e liniște
numai secundele viermuiesc
într-un ornic
ce-și scoate brațele prin cadrane
să cuprindă
ce mai avem de trăit

pretutindeni




ochi
ferestre închise
cu iriși decolorați de atâtea treceri
drumul tău -
doar o linie peste care
fluviul meu nu mai lasă urme
fără pod
fără mal
fără vad
fără pești în care să ne aruncăm
dorințele
ca niște condamnați la moarte -
fără cețuri stranii
unde să ne odihnim fricile
când nu mai avem altceva de făcut
decât să așteptăm
doar într-un singur loc
îmi aparții -
în negrul ochiului
de unde nimeni nu mi te poate lua
punct într-o dragoste
ce-și urcă tot cântecul prin sălcii
tremurător

ea îmi spune



că e
eu nu mai văd

el îmi spune că dimineața
se ascunde în ochii mei
încă privesc
încă pot să iubesc zilele
când fluturii se ghemuiesc
în mâini ce se deschid pe rând -
să prindă-n ele cuvinte
pe care ieri
ai uitat să mi le spui
de teamă
de îndoială
de nod
jucător între sfori
pe care nu le-ai tăiat încă

femeia-zăpadă
își strânge lumina
în piele
și acoperă cu ea toate nopțile
în care ai răsădit gânduri
decojite
să nu mai răsară
ochi
și mâini
și săruturi nevinovate

tu
numai tu împărțit între normalitate și nefiresc
poți "desface" domol
cronica unei iubiri încă nescrise

nu sunt linie




și nici punct nu sunt
poate un experiment
în care candela nu se stinge
niciodată
vor trece nopțile pe rând
șuierând trenuri
prin haltele minții tale
până când fântâna unui gând
se va umple de apa iubirii
și atunci vei ști cu adevărat
de ce stelele se scutură mereu pe picioare
când intră în casa cerului
de ce pietrele tac
și cuvintele își spală fața
în ochii femeii îndrăgostite
de ce viața mea se ascunde într-o altă inimă
păstrând amprentele
suflului tău
rătăcit prin atâtea mansarde

nu mai suntem acasă




pereţii goi
fără cascadele zilei
fluturii mei albi, fluturii mei negri -
nasturi pe spatele rochiei
abia dezbrăcate
peste oboseala femeii
să torni cuvinte
nerostite până azi -
flori răscumpărate înainte de condamnare

finalul nu s-a scris încă

femeia-zăpadă ca o noapte prelungă
de dragoste îţi va povesti despre
nebunii pierduţi
printre umbre de sepia
uitate în buzunarele unei livezi
singure

câtă linişte şi ce spaimă
tahicardică stare
înainte de tot

joi, 24 octombrie 2013

o mască de pânză




peste chipul care a uitat
să anine în colțul gurii
un surâs
simplu ca un fir de romaniță
în palma unei primăveri
peste ochii
care au uitat să mă privescă
așa
ca la început
într-o vară când fluviul
nu mai știa pe de rost cântecele câmpiei
peste fruntea poetului îngândurată
în toamna când vadurile
se umplu de regăsiri
și prin somn ni se perindă
păsări de gips
mari cât întrebările
care ne susțin îndoiala
o mască de pânză
peste care voi arunca lavanda unei seri
și cuvintele ei furate de prin poeme
scrise înlăuntrul neputințelor
îmbrăcate în litere

ca să poți iubi




  • nu-ți trebuie o inimă
    cât un megalopolis

    locuită de prea multe glasuri
    bucata asta din tine
    ar ceda
    fluvii roșii ar inunda valea
    sufletului tău
    unde să reverși atâta dragoste, iubitule?

    e oare dragoste?
    spui încercând să-mi prinzi
    în privire un zâmbet
    poate ultimul
    deși sunt convinsă că zâmbetele mele
    n-or să se sfârșească niciodată
    pentru tine

    prea mult, prea mult...!!
    îți șoptești în barbă

    ca să poți iubi
    îți trebuie o inimă -
    doar una singură, adaug
    și o dragoste
    cât un megalopolis de mare

când te lepezi de mine



mi se colorează pielea în verde
șopârlă târând
nepăsarea
până când nopțile te pun să numeri pietre
sub care m-ascund
fără să mă vezi
rece
stingheră
fricoasă
ca un gând strecurat fără
ca cineva să-l pipăie
cu auzul
fără ca cineva să-l întrebe
ce e cu tine, străine?

când te lepezi de mine
cifra doi
se dizolvă
în verdele paris
pus să ne otrăvească
încrederea
și-atunci îndoiala se face
o șopârlă
rece
lunecoasă
și plină de venin
încât, crede-mă
îmi vine să-ți spun
de ce naiba te mai lepezi de mine?

îndeletnicirea mea e viața




în fiecare zi
pornesc prin ea la pas
uneori cu dreptul
alteori cu stângul
ce-i drept niciodată nu țin cont
nu-mi pun mănuși
în timp ce-i fardez chipul
o rimelez cu păsări călătoare
și-i pun în colțul gurii
mereu câte un zâmbet
birdie îmi spunea să-i culeg
de sub streașina ochiului
toate lacrimile
zic
lasăăăăăă
uneori avem nevoie de ploaie
altfel de ce-ar mai fi fost inventat curcubeul?

sâmbătă, 19 octombrie 2013

cu siguranță altfel


așa mi-ai spus
în seara când mă asemănam
cu păsările din colivii
ciugulind cu stil
fărâme de singurătatate

altfel cum?
insistam fără să țin cont
că stoluri lungi
se roteau în jurul gratiilor
simțind mâna păpușarului
când li se mânuia zborul
de parcă toate ar fi trebuit să fie
embleme - bănuți zornăitori într-o pușculiță
bucurând copilul sărac

altfel, repetai
ridicând din umeri
ca un nevinovat
în timp ce volbura se cățăra
pe genunchiul femeii
care legăna colivia cu păsări
multe păsări

ca o mărturisire



îmbrac aerul
un război se termină
altul începe
ziua de azi îmi lasă trotil
pe gulerul hainei tale
mături cu ea secundele
arunci într-un colț timpul nepetrecut
apoi împarți veștile de pe front
cu îndemânarea unei ape
care-și cunoaște matca
mâine vom scrie cronici
eu cu memoria unui refugiu
inventat în lăcașul numit om
tu cu pornirea furtunoasă
a unui atac
la adresa vieții pe care nimeni
n-o mai revendică
prea multă incertitudine bântuie
frământările noastre - prizonieri
în lumina unei zile putrede
să fie ultima, zic
adâncită în tine mai mult ca niciodată

spuneți-i voi



omului fără chip
că mansardele părăsite
sunt un loc bun
pentru femeia alungată
din poem
în singurătatea acestora
ea devorează timpul
ceasurile părăsite prin cufere vechi
au uitat să vorbească
le șuieră psalmii printre dinți
rotunjind ruga păcătoasei
lăsată în umbra unei ferestre minuscule

aici nimeni nu mai citește
cuvintele își plimbă siluetele stranii
printr-o realitate halucinantă
unde păsările sunt umbre
proiectate pe dorința unei înălțări
nimic nu se mai mișcă
e inert până și zâmbetul balerinei
din cutiuța muzicală
un arc îi leagănă moartea
în timp ce femeia își împrăștie
arterele printre pietrele smălțuite
cu ochi de libelule

sechestrat

 în singurătate
zâmbetul meu devine o linie
pe care tu mai așezi câte un poem
precum lăstunii
când se pregătesc toamna de plecare
e zarvă
și regret
zâmbetul meu bântuie înfrigurat
pe străzile pustii ale urbei
în care parcă toate ceasurile
au amuțit cu regretul
că-n pâlnia morții
turnaseră tot timpul în care am fi putut fi fericiți
așa
puțin
cât o zbatere
sau cât mi-aș duce genunchii la piept
ghemuindu-mă în mine
ca să cresc mai apoi într-zi
când somnul se va degrada
și zâmbetul meu se va întoarce în cuibul de unde a plecat
să te îmbrățișeze iar și iar
într-o mansardă garnisită cu libelule

prin mine trec oameni




cu minutele lor învelite în întrebare
cu neodihna unor nopți
pe care nici eu nu le descifrez uneori
poate de prea multe ecouri
pe care tu le părăsești
deși îmi spui
că suntem amândoi pe același mal

cum să te cred
când vâsla asta a încrederii e ruptă
când fluviul îți aruncă poemele
în brațele altei femei
pe care eu o simt
în iarna ce-mi prinde sufletul în menghină
cum să te țin de mână
când cioburile de cuvinte aruncate
trasează drumuri unde pasul se pierde
într-o neînțelegere prea roșie
ca să fie ștearsă vreodată

prin mine trec oameni, atâția oameni
cu zâmbetul lor cuneiform
cu așchiile lor de viață gata să ardă
cu frunzele lor scrise în ani și ani petrecuți laolaltă
iar eu rămân copacul ce le caută vântul
le strânge nimicul cu ramurile sale
și-i leagănă
așa cum și pe tine te-am legănat
cu toată blândețea mea
ascunsă în muguri
pentru că-mi place să mă risipesc
în cel care nu trebuie să mă iubească

azi noapte


mâna poetului
s-a odihnit pe ideea unei femei

i-a luat ceva timp
având în vedere distanța -
fluviul măsoară cu pasul
tot ce a rămas neînțeles:
un adio
un noapte bună
un sărut pa marginea ferestrei
un adagio pe care doar sufletul ei
poate să lunece
când trupul i se pierde în somn
printre sunete
ce nu-și mai dezbracă haina

în frig poetul a plecat printre ceasornice
să interogheze timpul
să caute litere
pentru toate retragerile în sine
pentru zilele în care îi spune femeii
"azi voi trăi și pentru tine -
puțin și neîndestulător, iubito"
în timp ce visătorii
își lasă zâmbetele în carnea ei albă
înflorind permanent
treceri...

să nu răspunzi



cuvintele mele n-atârnă -
sunt doar niștre zaruri mici
uitate prin caverne
respirațiile din tine le mătură
ploile din mine le scurg
până în valea unde fluviul
vrea să se odihnească
așa ca tine
obosit de bucuria cuvintelor
pe care le înnegrești
cu puncte
norocoase, ar spune malul iubitor de apă
ghinioniste, ar spune așchiile de lumină
venite să înțepe singurătatea
omului care așteaptă să moară
curate, aș spune eu
ștergând un flaut
ce caută mâna unde sunetele
s-au ascuns în ultima vreme

lângă mine doar o absență
îmbrăcată în frig

sunt departe



de mine
mai mult decât sunt nu sunt
o arhitectură simplă
nestudiată
în care semantica toleranței
își tonifică tenul
cu fiecare zi trăită

nu știu de ce fiecare casă
pe care o umplu cu tine
se surpă
nici măcar cutremur
nici măcar strigătul meu
în colul unei singurătăți
atinse de viruși
doar un șuierat trecut
pe deasupra cuvintelor
când rămânem deținuți
în celula cu te iubesc-uri încătușate

și tu-mi zâmbești
crezând că mă alint -
în fond e doar gândul c-aș vrea
să mă auzi când respir...

descifrez



în mișcare de mușchi
încrâncenarea feței tale
îi dau un sens
sub lentilă ochiul doare
ocolește adevărul meu
și cuvintele care vor să te îmbrace
“sunt obosit” îmi spui
“vreau să ascult”
și locul de lângă mine rămâne gol
ca o temniță
din care au fugit condamnații
în frig am învățat să aștept –
sunt un călător uitat într-o haltă
prin inima ta
trec deseori trenuri…

înainte



de a descoperi
partea necrozată a vieții
legați harpele de căpătâiul
unei stări
alungiți-le cu un cântec
fie și trist
pentru că numai așa
veți putea păstra coerența
unei treceri
ne sunt de ajuns atâtea sincope
vrem linu-i lin
și floare în galop nebun
vrem toamnă seducătoare
și ierni dactilografiate
în biroul unde
cerneala nu se usucă niciodată
pentru că vocile știu
să umple spațiile pe care
umbrele alunecă din când în când...

fără a iubi



nu se caută drumul
nici vremea când să-ți lași caii
pe iarba gândului
nici umbra iubitei
pierdută printre sunetele fluviului

fără a iubi
cum să ții de mână
albatrosul dornic de înalt
cum să făurești literă
din sunetul pe care frica mea
îl construiește
când pleci printre copacii
altor păduri
la fel de singure
la fel de umbroase

fără a iubi,
fluturii din poeme
vor deveni simple diacritice
pentru frisoanele
unei singurătăți
numai de ea înțelese
și-atunci sincopele unui mers
vor deveni mreje
pentru o moarte îndestulătoare

când iar
și iar
și iar
fabricăm în fagurii casei
uitarea de noi -
triști într-un interogatoriu fără final

sigur



un drum va mai trece
prin măduva mea plină de iarnă
un făgaș socotit
să poarte pasul orbului
prin zăpada
în care capriciile unei vremi
își aruncă măselele stricate
nimic alb
nimic nou
nimic din migrația păsărilor
ce m-au traversat
și ieri
și azi
ca de fiecare dată când
ridic pânzele să merg mai departe

un vânt travestit
mă însoțește
spuneai că e ultima paradă
când frigul iese dezbrăcat
fără să-i pese că-l putem vedea

poate


 e de vină acest octombrie
răsucit pe talerul balanței
se caută un echilibru
în timp ce frigul atârnă
în mine cât mai mult
se aud trosnind parâmele
aici
înăuntru
acostează o brumă
apoi un geamăt de fluviu
mai trece câte-un strigăt
ori câte-o pasăre strivind aerul
îmi lipsesc ancore
și cuvinte încăpătoare
îmi lipsești tu
băncile unei faleze
și poate acel "te iubesc pentru că nu trebuie să te iubesc"
lăsat la prova unui vapor
care urmează să plece...

era mai bine cu ușile închise




cuvântul nealterat
ar fi construit zidul
furtunile ar fi trecut deasupra
și păsările cuib și-ar fi găsit în stele
departe
mult prea departe de fugarul meu suflet -
rămas un portativ pentru semne
pentru mi-nele meu supus trecerii
când structurile se descompun
fără să te întrebe dacă ești de acord

dacă n-aș fi deschis ușile
anii mei ar fi rămas lujere uscate
sub povara unor ochi fără rod
mână întinsă
fără a primi răsplata îndelungului chin
de a făuri
îngeri decăzuți, plutitori cu măștile iernii
pregătite să ne coloreze măduva cu frig

nu-ți vine să închizi ușile
când hemoleucogramele arată că
drumul tău alb
și drumul tău roșu
se împletesc până acolo unde moartea
va colora trapa cu un gest
numai de ea știut
în timp ce păsările vor coborî pe zidul tău
pentru mici instantanee
așa - ca de ultim album
adunând faptele ultimei risipitoare

pașii mei



pe culoarul unei inimi
ce nu mai vrea să bată
aritmic
ne căutăm umbrele
și nu găsim nici măcar
cuvântul iluzie
care le-ar putea înlocui
atunci luăm în brațe iernile
din calendare
le dăm nume
și cu naivitatea încrezătorului
le cerem să ningă
peste roșul unei inimi
care nu-și mai răscumpără nicio bătaie

coexistăm



în poeme cu lirism evident
strângem sub litere
durerea unor singurătăți perene
enigma unor trasee
și mutilarea unor iubiri
noi
căutătorii de odihnă
sub cadrane de ceasuri afumate de timp
înșirăm reptile pe cuvinte când
semnele de lumină ne lasă orfani
suntem ai nimănui, iubito
îmi spui din când în când
și niciun leagăn nu ne mai poartă trupul
prea mici să cuprindem literatura
în semnele noastre
care poartă în spate sacii cu fragmente
din istoria unei vieți

dacă



îmi cauți umbra
vei găsi o pânză cu viață
pe alocuri ruptă
acolo unde păsările au trecut
prin mine
să te ajungă
să te atingă
să te hrănească
iubitule
dacă îmi cauți umbra
vei afla
că dincolo de conturul ei
e o deltă
unde poposesc toate cuvintele tale
scrise în după amieze cu plictis
ploi înșelător de calde
și sălcii care tac
a moarte întreruptă de sindrofii -
libelule arzând prin mansardă
sub focul unor tristeți
călătoare
cum păsările
ce vor trece mereu prin mine
când ne îndrăgostim
de umbre

între umbra mea și realitate



e o formă
cu ochi de noapte
și suflet de ziuă îndoliată
parcă tot soarele
s-a strâns într-un melc
părăsit printre ierburi
(vocea ta prea departe
cântecul suspendat în adevăr
cum respirația condamnatului
la moarte)
unde pasul strivește lumina
și cuvântul își potolește somnul
cu semne indescifrabile
(acum înțeleg
rostul tăcerilor tale îndelungi)

din vina luminii



am rătăcit drumul
spre tine, iubitule
prea multe flori scuturându-și hainele
a ninsoare
glezna mea cufundată doare
doare ca liniștea
cuibărită în imagini cu tine
cu noi
cu ploaia
cu melcii
cu nătângii ăia de inorogi
cu fluturi naivi ce au uitat să trăiască
măcar o zi
încă o zi
cât să-și scuture aripile
de zăpada uitării
ce ne-a cuprins
și mă-ntreb
dacă lumina m-a împins spre orbire
cum să-ți mai văd
strălucirea din ochi când îmi citești
poemele fluviului viu?

Tulbure



Oraşul meu se umple de şuvoaie,
Brumaru-i o enclavă inundată,
Mor chiraline în amiezi cu ploaie
Tu-mi ceri să tac, mansarda-i ocupată -

Sunt gânduri triste, sensuri nerostite
Amestecate umbre-n ochi de fluviu,
Cochilii reci şi gesturi părăsite
În palma cunoscutului diluviu.

Damnat să fii, îmi aminteşti de cercuri
De fluturi vii, de zidurile sorţii
Îţi povestesc ceva... e-o zi de miercuri
Iar noi ne amintim de ceasul morţii

Păcate gri şi glas de mandoline,
Oraş de plumb şi ploaie nemiloasă
Azi nu suntem, Nimicul ne-aparţine,
Absurdul este-n noi şi nu ne lasă...

sunt la fel ca celelalte umbre



pe portaluri indecente?
avatar servit luminii
prins în gesturi inocente?

sunt la fel ca celelalte
forme neîndestulate
geometrii în alb și negru
printre puncte-articulate?

sunt la fel ca celelalte
despletitele fecioare
ce îți adăpau iubirea
scursă-n vinul din ulcioare?

sunt la fel ca celelalte
și-o să fiu până la moarte
simpla trecere prin lume
ploaie pe un drum din carte...

Infinit



Când mor cu tine-ţi dau din tot ce sunt -
Miros de prună coaptă în brumar
Peceţi de ploi din cerul tău cărunt
Închid hrisoavele ce-au plâns amar.

Când îţi rămân în minte, rătăcesc,
Secunda o prefac în curcubeu,
Parfum de bergamote risipesc
Şi-n ramuri - cântec îţi şoptesc mereu.

De mă întrebi ce-aş mai putea să-ţi dau,
Aşteaptă-mă cu braţul despletit
De salcie pe mal când se chemau
Iubirile în ochi de asfinţit.

orion



îmi zboară îngerii -
cocori (din hârtia rămasă
pe masa poetului)
trimiși în prea departele deltei

somnul se împletește cu iarna
în care m-ascund
sub o aglomerare de pace -
nostalgii pe care numai el mi le poate
șterge
cu un te iubesc aninat într-un colț de jurnal
unde lasă litere mici
ca niște licurici
în noaptea când îmi caut îngerii
sub semnătura celui mai frumos cuvânt
(l-am fotografiat
într-o zi de miercuri, la plecare
pe furiș
apoi am șters de praf ochelarii de visuri -
poetul meu se trezise din somn)

spatele ei



locul unde păsările
se regăsesc
într-o tapiserie de glasuri
se împletea mătasea cu argintul
maurul căuta să-și lase privirea
în golful acoperit de frunze
doar fereastra îl mai salva
când îi arăta în oglindă
fragilitatea femeii de abanos
ea cu un gând mai departe
de oameni
păsări flamingo pe spatele ei
mai încolo o lăută
și degetele poetului - vorbitoare
în poemul scris
pentru neasemuita lui

să nu mă întrebi



ce pasăre mai pleacă din mine

sar nevrotic vocale
o gamă pierdută în piept
unde respiraţiile
îşi caută portativul potrivit
un bemol pe-o durere
un diez pe-o acceptare

uneori nu văd nimic
doar simt cerul
pe care-mi arunc nedumeririle
şi-atunci alte păsări
se desprind -
în preajma lor
doar întrebările stăruind
într-o enclavă a luminii
încă nelocuită

septembrie absurd



1.clocot de cuvinte sub frunze care nu mai știu să tacă din durere nasc forme îmbracă fiecare deget să mângâie lumina care mi-a rămas din tine opresc doar bizarerii mute strecurate lunecând pe fluviu ca simple păreri bezmetice cum păsările ce-și caută cuibul într-o iarnă când nu ne mai suntem decât săruturi abrazive abandonate într-o cetate veche

2.fluide răsărituri încrustate-n arbori ce-au uitat să se încline în dansul ceții când culoarea se rătăcise în dezertări neînțelese mă cauți mereu am ajuns iluzia unei ploi nu i se fură cerul mă împresoară din singurătate nu se face nimb

3.din pavaj piatra-mi râde haotic mai caut un loc pe pământ arene cu lei își aplaudă morții corupți de iubire se închid ochii în palmele desfăcute un poem se odihnește nu e singur strânge la piept femeia cu doi tatuat pe umăr sub o umbră de amiază adâncită în mansarda cu fluturi

4.și colind prin oglinzi...

zeţar minuţios,




mi-ai pus în palme toamna
cu ploi trândave şi cu frunze moarte
cu irosiri de brume împănate
şi vechi arome adormite-n carte

m-ai adunat în fiecare slovă
sub un tipar de arbore prea şubred
să mă ucizi încet când prea departe
îţi sunt sub cerul înnorat şi putred

azi nu-ţi mai sunt nici filă-ngălbenită
şi nici condei cu vârf de inspiraţii
sunt o consoană ce nu mai respiră
deşi în juru-i saltă aclamaţii

nicio ploaie



nu-și lasă
hainele pe mâna unui necunoscut

“ea” caută pământul însetat
și pomul uscat
și frunza ce tremură
în neliniștea unei nopți
când uiți cuvintele
în poala unui apus fățarnic
pentru că ea știe
rostul căderii
oricâte ploi vremelnice te-ar atinge

și nu-i potop
și nu e amăgire
și nu-i șuvoi
și nu e despletire

e doar un semn că dincolo de alte umbre
va fi aceeași prelungire
de cer în plămânii unui poet care (se) caută

nu mă sperie




mărul ce-și strânge pulpa
sub coaja aurie
și nici frunza îmbătrânită
sub povara aramei
mă tem de brume grele în gene
și oameni cu inima de piatră
de tristeți ascunse în cutiile de pudră
ale clovnilor
și de morți rătăcite în poala
unui octombrie înfiat de frig
copil al nimănui
rătăcit pe drum înainte de a se naște

o pisică leneșă




tolănită pe covor
- pielea ta locul unde
plec deseori pentru safari
chiar dacă leii sunt pe aproape
întotdeauna am cu mine focul
în ochi
în palme
în voce
poate chiar eu sunt o felină
cu aer de femeie neștiută
un continent ce seamănă mai degrabă
cu lipsa POEZIEI adevărate
unde cuvântul e șarpe veninos
într-un hățiș ce te prinde
(ce-i drept, rareori, dar bine)
lipită de tine
cunosc limbile universului
uit de turnul babel
și aștept să-mi întinzi cu tandrețe
cana cu vin și scorțișoară
(s-au cules viile, iubitule
e toamnă
cu must nebun și regrete)

între patru pereți




noi
janis joplin
și echinocțiul de toamnă
o noapte cântărită
în timp ce numărăm meduze
culese din apa unei așteptări
fluviul nostru vărsat
într-o mare albastră
prin care vâslim fără țintă
sau mersul pasiv printre spirale de fum
când nu mai vedem
nici măcar cine suntem
eu vorbesc mult
în timp ce-mi numeri în tăcere
cu degetele coastele
sunt o femeie cu gust de migdale
sub un strat de marțipan -
remediu pentru oboseala ta stranie
într-o noapte cu noi
janis joplin
și-un echinocțiu de toamnă
aproape consumat

toate



adunate în mine
eu - o plantație de bumbac
unde zăpezile își fac deseori casă
așa îmi zboară vremea
cum albul petrecut prin ochii
celor care știu
să potrivească mai apoi culorile
din instinct
adăugând la streașina mea
păsări ce nu vor să mai plece

nici tu nu vrei asta
deși arunci în mine toamne astenice
și primăveri ipohondre
și greieri surzi
și libelule înarmate cu solzi
și dunări supărate pe malurile vechi
și cai fugiți din mansardele aglomerate
ale orașului

toate adunate în nopți de septembrie
cu lună amară
și întrebări lipite de placenta unui seri
în travaliu

vineri, 20 septembrie 2013

e criză



aduceţi o inimă

nouă să fie
să astupăm cavernele
cu zâmbete largi
chiar dacă în cămările noastre
păianjenii caută adăpost

suntem mai singuri
pe dinafară
ori pe dinăuntru?

strângem vise în puşculiţa
rămasă din copilărie
să le cheltuim pe o fărâmă de viaţă
găsită întâmplător
la ghereta din colţul străzii

vânzătorule, umple-mi inima
cu o viaţă nouă
să muşc din ea cu poftă
când voi arunca violent
tristeţile în ghena cu amintiri...

cu siguranţă




mai absent în spaţiul din mine
pironit sub umbrela
peste care îndoielile plouă
dintr-un nor artificial

oamenii fabrică proiectile
supoziţii
nesăţioase temeri
ce caută hrană
din slăbiciuni se înfruptă
când credinţele sunt doar oase fără adăpost -
uitate-n pământ
vor fi mărturia resemnării
şi-a înclinării în faţa unui refuz
de a merge pe ape

şi ne suntem singuri
şi ne este drumul pustiu
şi ne tremură stelele în palme -
cu siguranţă le-am uitat numărul
când cerul se scuturase de frig

exil



străzi anonime cu ochi mari
adânciți în găvane întunecate
cu dinți gata să muște
din trotuare înfrigurate și cenușii
într-o toamnă
în care doar caldarâmul
mai respiră
în timp ce pașii mei singuri
numără morțile galbene
petrecute pe rând

străzi astenice cu brațe lungi
împingând copacii rămași fără cuvinte
așa cum și eu
adâncesc tăcerile
mirobolante frângeri
când fugile dispar
în plămânul straniu al vacarmului

străzi bolnave
de mine -
anonimul astenic din viața
unui oraș oarecare
unde salcâmii și-au pierdut încrederea
în primăverile garnisite cu iluzii

în mreje de fluviu




femeia asta odihneşte

încă o escală
încă o călătoare -
pasăre pierdută în toamnă

de pe catarg strigă vântul
în mine urlă vocile
ca nişte ploi îmbrăcând în şuvoaie gândul
când mă scurg
în tine
dependent -
viciu interminabil
pentru o vreme când femeile
încă-ţi mai scriu poeme

numele meu tipărit în secţionări
de cuvinte
simple vocale şi consoane
blocate-n haşuri
de ape ne-mbânzite

o copie




fidelitatea unei toamne
se măsoară
în îngăduința cu care frunza
îmbracă pământul

de frig
până și clopotul tremură
când vecerniile
își ascund glasurile prin altare -
sunete lungi
ca niște ibiși împărțind cerul
cu sfințenie

numai eu
stinsul unui fapt
ce n-a avut să se-ntâmple

spunea



că viața e o poveste
că poveștile se anină de viețile noastre
că viața ca în poveste
e atunci când pui prefixe potrivite
cuvintelor
că ghilimele închid între ele iubiri
pe care nimeni nu le poate împrumuta
pentru că-s doar ale ei -
fata cu pantofii roșii
de poveste petrecută fără să își fi fost
spunea că întregul e compus din părți
că liniile separă gânduri
care umblă haotic
în dimineți cu septembrie strălucitor
(dorothy își pierduse prin iarbă
lacrima - emoții de toamnă
bătute-n arginturi)

marele oz nu mai este de astăzi acasă -
asta a uitat el să-i spună
într-o seară cu ochii umezi
în care semnul mirării a ucis în propoziție fluviul

faleză


amestecate surâsuri
într-un apus nedefinit
ne curge râul prin vene
rece
nestăvilit
l-au adăpat ploile
când însetat de iubire
ceruse înaltului
să-i potolească amarul
fluizi
ne strângem păsările
și strigătele
în cuvinte
apoi le potrivim pe arama frunzelor
ca să le îngropăm
într-o toamnă
cu septembrie opac

duminică, 15 septembrie 2013

prind



rădăcini
în pământul care mă ține în brațe
îmi ajunge o geană de lumină
și un strop de ploaie
ca să cuprind totul
așa cum știu
cu bândețea zilei care caută
să se cunune
fără ca nopțile
să arunce în veghere neliniști

cuvintele mele înalță
căzutul
când mâinile tremură
sub povara gândului ce doboară
și pun sămânța iubirii în floarea
ce se desface
când primăverile țin condeiul
tremurând

facem perechi



din umbrele proiectate pe ziduri
prelungiri de eu în tu
de negru în alb
cântărind zile și nopți
de neliniști
când rătăcim ca fluturii pe lampă

și-n oglinzi ne lăsăm
morțile să râdă
ca la final de piesă comică
deformate linii ale gurii
vor sparge sticla
sub care am lăsat
atingeri de fluviu răsucit în matcă

adunăm cioburi
cu palmele goale
confuzi
cântărind viața ce ne-a mai rămas

umeri




numeri ploile
și sunetele saxofonului
te îmbracă
în tristețea unei singurătăți
ce nu-ți mai aparține

silențioasă
frica asta se instalează
ca o iarnă timpurie
când străvezii
ne pierdem printre oamenii de zăpadă
de parcă n-am ști
cine suntem
de parcă locul nostru ar fi fost șters
cu o singură vorbă
tăioasă

fredonăm în surdină
căutând umerii
și ziua în care vom număra ploile împreună
(fluviul înghite pietrele
timpul secunde
iar noi întâmplările de sub pleoapă
când ploile ne petrec dincolo de întâmplare)

ca să trăiești în mine



învață
că niciun turn nu rămâne singur
decât atunci când cărămizile sale
nu mai stau laolaltă
el poartă mereu pasul călătorului

de sus lumea-i mai frumoasă
și sus ceru-i mai aproape
pe sus poți atinge pasărea
și culorile curcubeului
ți s-ar odihni în buzunare

ca să mă locuiești
primește pe șira spinării mersul
și nimic nu-ți va mai fi străin ca acum
când încă știu, pot și vreau să iubesc

strânge



lumina din ochii unui copil
arunc-o în palma unei flori
şi vei vedea cum se încununează
bucuria cu încă un zâmbet

mai senin decât seninul e strigătul
din jocul neprefăcut
colorăm şotroane
şi înălţăm zmeie
pe sfori de curcubeu
ploile să plece din inima ta, femeie
când lumea e un terariu
plin de temeri

strânge
furnicile ne stau sub piele
când păşim spre un mâine atât de necunoscut

sâmbătă, 14 septembrie 2013

trepte



în mine urc și cobor
ziua mă însoțește
atâta vreme cât bunăvoința
mă ține de mână
nu uit să trăiesc
deși frunzele se desprind
când toamnele nu mai au răbdare
unde-i rodul bucuriei?
ni-s coșurile pline de gânduri
și viața un tom pe care îl deschidem
parcă din ce în ce mai rar
necitiții mei dragi
cuprindeți în foaie chiar și mâna
ce vrea să vă rupă
fără a vă ști
într-o zi va veni și binecuvântarea

cuvintele mele



parazăpezi
albul se sprijină pe pământ
când vântul ne suflă în coaste
oasele stâlpi
pielea un paravan
în spatele căruia ne ascundem
temerile
eu de tine
tu de el
el de ea
ea de mine
suntem fulgii adânciți în orbite de uitare
privim în gol
până umplem gura întunecatului
și când ajungem să ne "întâlnim",
întoarcem fața
încă un fulg
încă o viață
într-o iarnă a ființării troienim doar aduceri aminte
pentru primăveri
când florile vor fi fi simple răvașe de hârtie
în arbori însingurați

o zi sunt




o zi nu sunt
trece lumina prin coridoare
la întuneric
îmi păstrez grijile
să nu te umplu
să nu te încarc de noroi
ți-ar crăpa timpul în sângerări inutile
în palmă îți las fluturii
adormiți
aruncă-i într-un insectar viu
și pune peste ei cuvinte rotunde
risipă de sensuri
când trecerile sunt mai adevărate ca oricând...

Mic tratat de teamă




E sunet gol în magma depărtării
Și-i încropită frica de zerouri,
Ne suntem astăzi ținte în halouri
Când soarele-i rănit pe geana zării.

Mă adâncești în strigătul de fiară,
Singurătăți găsești în limbi de ceasuri
Din pielea ta am tot oprit popasuri,
Deși un sumbru cânt mă înfioară.

Îl simt mereu cu notele-i aldine,
Cu rime stranii adâncite-n tâmple,
Cu sunete exod - să se întâmple
Vulcani tocmiți de-aceleași pianine.

Îți sunt ecou în colbul nou de lună
Rămas pe cer din serile-mpreună.

joi, 5 septembrie 2013

poveste



1.voi muri odată cu frunzele se desprind nervurile în zdrențe cerșetor sufletul meu bate la poartă nu e nicio stea în brumă s-au dus nopțile reci fără tine e pustiu în cornul de lună s-au adunat bufnițe de înțelepciune le crapă cântecul aleargă după sunete destrămate în frigul ce ne înmoaie genunchii tăi știu căderea din copacul trecut focul va naște semne

2.conversații banale în hangarul zilei bucăți din fuselaj un pandantiv la gâtul femeii arunci arome din toamna cu mere furate din săruturi coapte lași soarele să fugă în spate ține saci de lumină la morile noastre de vânt nimeni nu mai vine doar el

3.fum din burlanul cu melci arde închiderea se face cu încetul dintr-o dată mă sperie senzația că te iubesc e un ecou se sparge un glob auriu pomul de crăciun e fantasmă din grădina cu rodii fug piticii

4.mi-e creierul invadat