sâmbătă, 22 decembrie 2012

...colindul uitat în iarna ce doare...

Se-ndoaie lumina sub ramuri de brad
Şi-n glob de cristale mai moare-un colind,
Tăcerile mele se-mbracă în jad,
Sclipind a uitare cât ochii cuprind.

Se-aude un clopot departe, spre nord,
Sub dangătu-i straniu un gri albatros
Adună durere şi-agaţă de cord
Năluci ispitite de vântul lepros.

Nu-mi pasă de iarnă, nu-mi pasă de frig,
Poetul mă doare în fiece por,
El ştie că-n noapte adesea îl strig,
El ştie că păsări nu sunt fără zbor.

De-ar fi să mai treacă un veac de ninsori
În valuri înalte sub cetini ce plâng,
Păstraţi-mă-n iarnă  în foi de scrisori
Şi-n ele - de gheaţă - dureri ce mă strâng.

Exerciţiu cu destinatar 149 - Colinde...

săgetată de alb
iarna-mi sângerează în privire
vin ninsorile, iubitule
praf de stele în ochii ce te caută
dincolo de fluviu
dincolo de muchiile pe care viaţa
merge drept
fără teama de prăpăstii
lujere de gheaţă
tremură în lumina subţire
şi glasul meu cântă sub copote albe
cum ar fi să ne împletim
sub arsura zăpezii?
colinde uitate ca nişte păsări însingurate
pe un mal de apă curgătoare

Exerciţiu cu destinatar 148... poetului meu nepoet

e strada
poetul e strada mea
cu pavaj perfect
o piatră - un cuvânt
pe el îmi arunc ploile
nebunele mele ploi despletite
când respiraţia zilei e obosită de arşită
nu-i caut numărul
dar îi ştiu numele
poetul meu e acela
care-mi poartă gândul
în spate fără să obosească vreodată
cu el fac dragoste
când serile mă alungă din casa
unde se prăbuşesc turnuri
şi nimeni nu mă poate dezlipi
de caldarâmul în care-mi torn mersul
pentru că poetul e strada pe care
o luminez în fiecare zi când mă caut
fără el sunt simplu trecător
prin aerul singurătăţii

... şi departe

Mi-e iarnă-n calendare şi sulfina
Mi-a amorţit în amintire,
Am vrut să mă îmbrac, însă lumina
S-a-nchis cumva în neclintire.

Mi-e tremur albul şi sub ochi de ceaţă
Mă odihnesc în nopţi polare,
Golită în sălaşuri mari de gheaţă
Rescriu eterna dezolare.

Se pierde vraja într-un râu subţire
De fum încovoiat sub ceruri,
Din pescăruşi adun încărunţire,
Iar din plecări - uscate geruri.

Nu te colind, iubite, şi departe
Azi plec să curm o suferinţă,
Voi pune gândul să-mi adoarmă-n carte
Lăsând să moară o dorinţă...

... în albul irosit

Plecarea ta spre norduri mi-aduce întristare
Zăpada neuitării am frământat-o des,
În umbletul de frunză mai caut alinare
Cu teamă, ochii iernii i-ncarc de ne-nţeles.

Ninsoarea mă alungă sub zodii peticite,
Însemnele mi-s goale, iar ceasul obosit
Te caut prin vâltoare când pier nefericite
Tulburătoare zboruri în albul irosit.

Confuză despărţire placată de cuvinte
Îmi străluceşte-n stele fugite cât mai sus
De-un gând adăpostită, mă va privi cuminte
Sub ploaia de lumină în care am apus.

Plecarea ta mă doare, neliniştea m-apasă
În colivii de gheaţă un sunet de cristal
Îmi leagănă povestea sub lacrima duioasă
Deschid în taină uşa...e ultimul portal.

luni, 17 decembrie 2012

Te-ndemn...

Înec în ape tulburi cuvintele-ascuţite
Si simt cum ochii-şi lasă pe valuri mersul greu,
Când îmi arunci în carne tăcerea în cuţite,
Rănind, până la sânge, iubirea mea – mereu.

Îmi ţipă albatroşii de dincolo de fluviu,
Iar drumurile-ngheaţă, pădurile ne mor,
Aş vrea să se mai nască în mine un vezuviu
Dar pietrele-s luate de gesturi care dor.

Ai aruncat cu ele în crinul dimineţii
Ce-ţi înflorise leneş pe sticla unui geam,
Uitând de frumuseţe, de nebunia vieţii,
Uitând de fulguirea în care ne-mplineam.

Dacă ţi-e dor vreodată de mâna mea cuminte,
Mă caută acolo unde vor fi ninsori,
Dacă ţi-e dor de mine, sădeşte-ţi în dorinţe
Sămânţa unor patimi ce vor să nască flori...

Prea mult...

Prea rece-n tinda cu luceferi,
Prea multă iarnă-a poposit.
Mai ştii de-arţarii mei? Sunt teferi?
Ori vântul mi i-a urgisit?

Prea multă lacrimă se-adună
Sub pleoapa cerului stingher,
Cântând a jale, se-mpreună -
În osul pieptului jungher.

Nomade – cânturile mele
S-au rătăcit în fluviul mort
Şi duc în ochi luciri de stele,
Cuvinte mute-n vechiul port.          

Prea multă linişte-n zăpadă,
În albul ce îmi pare dur,
Las valul timpului să cadă
Şi am să tac şi-o să îndur

Până mirajul se va stinge
În scripca vântului din sud,
Atuncea vino, vezi de-mi ninge
Decembrie pe trupul nud.

Orice, orice...

strigă viorile
şi-n corzile mele începe osânda
naşterea lacrimilor
din pântecul fiecărui departe
frânte în mers
arcuşuri
mestecând orice sunet venit să mă colinde
e iarnă, iubitule
mă ninge floarea
şi-n pielea mea argintul
îşi găseşte adăpost
aş vorbi cu pasărea din mine
însă mi-au furat toate oglinzile
mi-au îngheţat apele
orbi ne căutăm perechea de aripi
tu-mi vorbeşti de avioane supersonice
eu visez cocori deşiraţi în ninsoare
orice
orice
numai zbor să fie
să-mi moară frisoanele
în boala asta declanşată de iubire...
orice
orice
numai fluture să naşti în mine
trăitor pentru încă o zi...
îmi şopteşti

sub !

dincolo de poartă
atârnam sub un semn de mirare
nu ştiam dacă sunt înlăuntru
sau în afară
fluture jinduind la rotundul florii
ori doar o simplă frunză
suptă de vânt
amăruie degustare
ca viaţa nepetrecută
precum gândul rămas fără un răspuns
dincolo de poartă
înflorită stare
ca o iarnă scăpată pe luciul ferestrei
aşteptând gura
cu poeme prinse-n sărut
sub ochiul cerului
descompusă -
amprentă nevăzută -
doar mâna ta ştie să mângâie
fie şi-n gerul aruncat sub un semn de mirare

Îţi zâmbesc,chiar dacă...

îţi zâmbesc
chiar dacă nu ma vezi

tremură în mintea mea un gând
pentru departele în care
mi-ai plecat de la o vreme încoace

oraşul se zbate
pavajul se-mbracă în semnele ploii
în timp ce risipa ne devine obişnuinţă
de parcă spiritul economiei
n-ar fi fost inventat pentru lumea aceasta

răsturnat în eul meu
te recompun din toate cuvintele
poeţii sunt culegatori
si-n ochii lor stelele răsar în fiecare noapte
de-aceea ard

îţi zâmbesc
chiar dacă nu mă vezi
sub lentile fumul îşi face-n seara asta de cap

Cum de citeşti printre oasele mele?

spui live
şi trenurile vin
nici n-ar putea să nu îţi placă
aroma unui vin pelin
uitat în ultima bardacă
satana este misogin
cum ar putea prin gura lui să treacă
un gând virgin?
în bezne visuri se îmbarcă
şi ne răpesc
ce-aveam divin

spui live...
să ne iubim puţin
în teaca macilor ce pleacă
să mai murim
să mai murim
e scena unde împletim
mereu acelaşi gând şovin
 aşa pierim
-         ai spus că nu există arcă
perechile se descompun
e vinul nou
şi astăzi  pleacă
un tren mai vechi
sărbătorim
însingurarea noastră
mai e puţin, aşa puţin...

Aşa e ea...

Moto:

La despărţire mi-ai făcut un semn amical
cu mâna foşnind ca o frunză...

Nichita Stănescu - Memoria asasină



aşa e ea
coerenţă de puncte născute
în sânul zilei
simplă -
iarnă ca o umbră de floare uitată
neîncepută
neîntâmplată
din ultima vineri scufundată în fluviu
cu ce ochi o priveşte?
cu ce gură poetul o cântă?
naiul arde sub mâna aşteptării
somn de sunete
istovitor somn sub ochi de beznă
aşa e ea
necunoaştere
frumoasă râvnită
unde se topesc toate întrebările -
cărări pe unde umblă căutătorul...

So elixir... in memoriam

probabil că lumina mi-a uitat chipul
numai tu mă ştii pe de rost
nemurită
înjumătăţire de întuneric
doar atunci când ne împărţim fluturii nopţii
So elixir
Yves Rocher
pulsează venele sub arome de pădure
sălbatic
plânsul meu decimează ore
descompunerea vieţii nu mai naşte curcubeie
iubim negru
şi oprim în piele doar nume de migdală amăruie
nici măcar nu ne atingem
străini de urmă
străini de cuvinte
străini de noi în ploaia veşmintelor zdrenţuite
vântul nu-ţi mai spune povestea iasomiei culese în zori
pentru că numai tu mă ştii pe de rost...

Capricii 11

dă-mi un motiv
să pătrund în pielea ta
stropită în grabă
cu paco rabane
black simt
şi-n gură de tunel
un zid
m-au minţit
lumina-i infidelitate
nu mă pune să deschid ochii
sărută-mă peste gândul închis
peste conturul neted
al sferei
ce-ţi lunecă în palme

Desprinderi

mergem împreună pe acelaşi râu
ne prindem răsăriturile în curgeri
şi dăm vamă pietrelor
fericirile

numărăm în coasta  apei
toate respiraţiile
 pe ultimul val nu-ncape o lume
şi-atunci ne înghesuim să prindem
clipa
reduşi la tăcere
lăsăm astrele să numere
toate cântecele
pe care în căutarea noastră
le-am lepădat
vitregie glasului când
gura în cuvinte se dezleagă

să te desprinzi de oglindă
e semn de nebunie -
visul în care cioturile se pot transforma
în arbori cu braţe largi
si apusuri sub pleoape încercănate

Nesfârşirea

...poem pentru fiica mea

Moto:
“azi am strunit un curcubeu striga maica mea din visul plecării ieși mă deschide fereastra am deschis am văzut iarbă uscată am tremurat frigul apoi am plâns nu cumva să mă vadă trecerea știți dumneavoastră ce este iubirea?”

Florin Stoian-Silişteanu- Curcubeul lui decembrie

ştiu cum e să-ţi împarţi sufletul
încât să-ţi rămână mereu întreg
ca o fântână
în care apa nu se tulbură niciodată
oricâte lacrimi de cer ar pica în ea
oricâte nervuri de frunze i-ar tremura oglinda

bat vânturile, copilă
şi ierni înşelătoare
ne-ndeamnă să-i fim îngeri
de parcă frigul ar fi doar un pretext de joacă
nu-s fulg
şi nici piatră
sufletul meu atârnat de o creangă
pasăre ocrotindu-şi puii în vâltoare
şi mi-e frig
şi mi-e frică
şi mi-e greul pâmântului în inimă
de parcă toată fericirea ar fi îngheţat
în sângele meu

vine o vreme
când lebedele cântă
şi-atunci iernile cu îngeri
iernile înţepenite-n plete de răchite
se vor scutura
peste ceea ce sunt -
 un suflet întreg care a ştiut mereu să se împartă

luni, 10 decembrie 2012

Mâinile

Moto:
"Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le nevrută vină
Că prea târziu veniră-n cale-ţi
Şi prea curând se duc de tot ...
Dezleagă-mi sufletul de vină
Că în curând n-am să-ţi mai pot
Aduce-n mâini
Şi-n ochi
Durutul,
Târziul zâmbet de lumină ..."
Elena Farago – Iubeşte-mi mâinile

Mâinile –
“poemele cu faţa-n jos”
împletire
degetelor leagăn
scris nevorbit
mirare
sunet înalt spre un cer
unde toate întrebările
îşi caută lumina
porţi
infinitului din inimă deschise
drum pe clape
cântec pe trup
loc de popas pentru cătuşe
întemniţat când eşti, poetule
de florile bucuriei mele
de a-ţi fi
ori cele-n care Blaga îşi lăsa
cenuşa
“frumoase mâini”
iubindu-ţi trecerea prin mine
tăcută
când umbră-ţi sunt
nevinovată
femeie arbor
încrustată-n pielea ta

sub dinte
mâna mea se scrie iar...

Pricina

Alb negru, alb negru
ce dor îmi este de tine
pasăre spartă şi ou zburător
Doamne, ce dor poate să îmi fie de tine!

Nichita Stanescu – Semn 9


ce ai cu siberiile mele
îngropate în friguri ?

până şi-n colţii sârmei ghimpate
macii răsar
prea tremurători în vânturile ce ne bântuie
când lagărele îşi pierd glasul
sub singurătăţi de pâslă

nu
nu ne mai tund, poetule
nu ne mai strivesc degetele
ne chinuie doar cuvintele
ştreangurile râd
poartă în dinţi
toate poemele noastre

de-am fi fugit în noaptea aceea
să le ascundem
sub pietre să le ascundem
din ele să crească zăpada
în care odihnesc îngerii
cocoşaţii îngeri de atâta lumină

ce ai cu siberiile mele
înhămate în absenţe?

doar frigurile îmi arăta că sunt
punctul negru
pe foaia ta albă
din mine porneşte să scrii
mai departe, poetule...

... şi eu

„Stau ca şi cum cineva
ar trebui să-şi aducă aminte de mine
şi-ntre timp, ros de aer şi nins
mi se stinge lumina-n oricine.”

Cântec – Nichita Stănescu

o să tac
alb
 neîmprejmuit
strângând la piept toate cuvintele
trecătoare lebede prin oglinzi
mute şi ele
sclipitoare
vulpi argintii în blana zăpezii polare
înşelătoare
mistică
şi rece
mai rece decât distanţele
ce ne măsoară frigul
 în noiembrie

o să tac
negru
 întins
gol peste lumea oarbă
unde cuvintele îşi leapădă haina
în decembrie mor hermelinele, iubitule
stilistica unui secol se schimbă
cititorii gustă noaptea
şi-n scrierea mea
doar un curcubeu de lună mai tresare din somn

între alb şi negru
spirite -
cuvintele care-şi caută matca
poeţi fără nume
şi eu...


flamenco

poco a poco

alunecat pe cheie glasul meu argintiu
în muzica serii
clinchet - râsul femeii
cu fluturi pe spate

flamenco
pironite în aer – braţe

ne scriem testamentul
cu cerneală de irişi verzi
neîncrezători
perfizi
indignaţi de sunete

din carne focuri
mlădioase pironite-n tavanul
care ne ştie pe amândoi

muy poco

exilat în mine
trist ca un personaj fără matrice
cauţi leagănul coapselor
alfabetul pasiunii se învaţă lent
seducţie metaforă în delirul neatingerii

mă doare, spui
trăieşte-mă, adaug
fulgerandu-ţi liniştea cu un strigăt

Exerciţiu... cu destinatar 147

când vin apusurile
e bine să aştepţi în linişte

împărţim o răchită veche
şi mătasea unui soare
pe care mulţi îl ascund

Nopţile Cabiriei -
ecranul pe care nu l-am privit împreună
 e franjurat
trecuseră prin el pescăruşii
crezând că-n albul lui
stă odihna zborului peste mare

val peste val
sarea pielii te face să-mi guşti
fiecare por
s-a terminat ultimul borcan cu dulceaţă de cireşe -
albe
 sticloase
 reci
ca umerii mei sub inul încărcat de emoţii
neatinşi

mi se clatină vorbele

când vin apusurile
e bine să aştepţi în linişte

Exerciţiu... cu destinatar 146 - degeaba?!

Moto:
„Ca să pot scrie,
am nevoie de poveştile
tale
şi de telefoanele tale.
...........................
Astăzi mi-e frică
de culorile senzuale
ale fustelor tale de
femeie prea tânără,
pe care buzele mele
lasă mereu o
urmă de praf.
................................”
ca să pot scrie - Octavian Soviany

1.Desfac scoici adunate-n fuga mea pe malul unei disperări dulci, să nu mă-nţep, deşi au făcut-o acele cuvinte lăsate slobode pentru că ai lăsat geografiile să pască pe câmpul dintre noi, ceaţă la mal ar spune meteorologul, ceaţă peste fluviul fiert în ultima aşteptare, sălcii plecate să caute versul trupului ei, departe, mult prea departe, unde se strâng îngerii să pună la cale fulguirea.

   2. Când strecor nisip, nu mă gândesc la umbre, ele se aliniază în minte şi-mi strangulează memoria. Pe moment uit, am puterea să nu trag scaunul de sub picioare, tai doar frânghia şi amintirea ta mă hrăneşte, poate cu aceleaşi cuvinte aruncate nadă peştilor, fluviul nu doarme, iubitule, fierbe în mine - nerostita ochilor tăi în duminica lunii decojite de stele, prea multe stele zic, prea ascuţite şi reci.

3. Degeaba. Sufletul meu nu se termină, la capătul oraşului plantăm ploi, perdele de ploi să oprească trecerile, poezia clipei moare, nu cred în reîncarnare, praguri înalte pentru fiecare apă revărsată din mine, vorbe sparte, cu teama că vei pierde lumina ei  - preţioasa drumului călcat în picioare de îngeri, spre înalt .

4.În mâinile tale anestezie pentru o vreme, la capăt de culoar coşmarul meu alb, nu urc, nu aştept, păsările îmi dorm somnul, numai una îmi cântă – în genunchi.

Amestec

simt un amestec de tine cu noapte,
cu fluviu şi ceaţă, şi ochi şi sirene de vase fantomă

suntem două cuvinte aruncate în palmă
pe linia vieţii sădim chemări
chiromanţia vorbei – spui
şi-mi atingi pleoapele ca un orb
ce visează lumina

m-am pierdut în urbea unei aşteptări
prea multe străzi întortocheate
purtând pe umeri singurătăţi,
prea multe  lagăre în care poemele noastre
tremură ca nişte copii
fără mame în faţa gardului de sârmă ghimpată
înfometaţi, zdrenţuiţi
şi speriaţi de atâta noapte

simt un amestec de tine cu mine
un mănunchi de tristeţi împăturite în neputinţe
simple ca zilele ce ne trec
fără să ne mai întâmplăm


Sunete

să auzi cântecul…

sub cenuşiul zilei
glas de harfă căutând în marsupii de orizont
liniştea
să se aşeze lin ca un abur galben
rotit între noi
când somnul ne risipeşte parfumul
în piele, în dansul pleoapelor -
neobosite storuri sub care ascundem lumina

ne întâmplăm unul în celălalt -
ploi simple sub streşini de cer
şi împletim secunde
până în ziua când florile vor răsări
în geana fluviului fără grai – ninsori târzii
dintr-o iarnă uitată