vineri, 30 august 2013

regală



strada pe care morțile
defilează legănându-și iminențele
cu plictis de împrumut
din caldarâmul cu viermi
ce sfidează până și piatra

din hrubele orașului
răzbate frica
Voica mai bate și acum
la poarta unui azil
în care caii devin libelule
și ceasurile învață mersul racului
la căpătâiul unui pat

în “minarete” e liniște
numai tu strigi ca un nebun în miezul nopții
adu-mi borcanul cu dulceață de cireșe albe
ca morțile rafinate
în defilare pe strada regală

Consonanță


 Licheni de metal pe o scoarță de sticlă
Se prind cu putere când iernile plâng
Și-n mușchii-nghețati, sub o zare de pâclă,
Se scutură albul în pasu-i nătâng.

Inele cu-arginturi, de frig smălțuite,
Cunună sticleții în ram adormiți,
Iar bardele vremii cu lame-ascuțite
Suprimă suflarea în elfi părăsiți.

Poveștile serii, în sângele iernii,
Au glasuri de clopot și-n moarte se sting.
Se scriu cu regrete, în carte, vecernii,
Iar soarele fuge-ntr-un ochi de flaming.

prea trist




să mă-ntrebi
de ce marea îmi înghite fluviul
unde lipovenii deapănă istorii

nastenka e cioplită în scoarță de salcie
gârbovită sub povara
unui albastru pe care noi doi
nu-l mai recunoaștem
l-au închis cu neguri vremurile

de câte ori plasele
se zbat de puterea peștilor
mă-ntreb dacă nu cumva
voi zări strălucind
sufletul ei coborât demult printre ape

azi - doar o părere

Crâmpei…



Te simt acum în mine, gângav, nepriceput
Sfârșit fără de vină, sfârșit făr’ de-nceput
Solstițiu fără vară, incest cu un cuvânt,
Promisiunea stinsă în strâmbul jurământ.

Te simt o provocare, furtună în deșert,
Nisipul se așterne pe timpul meu inert,
Secunda stinsă-n oază mă doare, abstinent
E numai visul care devine afluent

Al râului de focuri ce m-au topit cândva
Prin simplele desene, în fir, pe canava
Când acul împletise povestea unui scrib
Cu foamea de iubire, totemul unui trib.

exclusiv


coloana mea vertebrală
finită
prinde între inele
o colonie întreagă de păsări
cu ciocuri lungi
ca de marmură

uneori ele mă înalță
ca pe o statuie albă deasupra mării
dincolo de furtuna
care-mi strivește deseori cuvintele de catarg
apoi nu se sfiesc
să mă lase în parcul unde îndrăgostiții
îl citesc pe nichita în șoaptă
să nu-i strice somnul

sunt un soldat necunoscut
privirile mele
vor fi întotdeauna cu tine -
o emoție verde
într-un septembrie atât de aproape
de păsări fecioare
adormite printre inele

segmente




pisicile negre
îmi zgârie acoperișul
cad țigle
podul plin de șoareci
amintirile mele cu tine
prăfuite
în păienjenișul de vorbe
nu mai înțeleg nimic
e întuneric în filele unde iubirea
se scria cu litere mari de tipar
să o învățăm pe de rost -
baladă îngânată
la malul mării când se lasă amurgul

va fi lună plină

segmente




pisicile negre
îmi zgârie acoperișul
cad țigle
podul plin de șoareci
amintirile mele cu tine
prăfuite
în păienjenișul de vorbe
nu mai înțeleg nimic
e întuneric în filele unde iubirea
se scria cu litere mari de tipar
să o învățăm pe de rost -
baladă îngânată
la malul mării când se lasă amurgul

va fi lună plină

răsăritul nud




îmi strânge în brațe
singurătatea
dezgolită de tine
mi-am rămas doar
o linie încercănată
pe care uitarea n-o șterge
din prea multă pudoare
sub pata asta de sânge
ivită pe cerul meu
te recompun purtător de cuvinte
atins de nebunie și încrâncenat
mă umpli de sunete
în timp ce
lama unui vânt mă atinge
lăsându-ți în piele câteva litere -
semn că m-am scris în tine
ca o invazie de fluturi
în capilare

dacă v-aș lăsa


 irisul ochilor
ați înflori însingurarea cu un cântec -
fărâmă de fluviu vărsat într-o mare
unde pescărușii au murit demult

mi se zbate pleoapa
și-n vacarmul furtunilor ei
te prefac
om al cuvintelor mele
definindu-mi plânsul
când mânia din ape se stinge

emoții



scriu sub pseudonim

inventez un manechin
în suplețea lui torn o semnătură

pare atât de simplu
dar vă spun, domnilor
când strecor sub mirosul cernelii
poemele,
îmi tremură mâna

ram

 încărcat cu muguri de semne
sunet în plămânul orașului inert
sub plămada fierbinte a verii
mi se curbează plecarea

dacă sunt
nu e un privilegiu
dacă dispar
e doar dorința unui condeier nenăscut
dacă voi rămâne
mă fac literă
deci semn
deci mugure pe un ram

ai fi putut


ai fi putut

să pui o virgulă între noi
să respire depărtarea care ne mângâie
cu mâini asprite de vreme
când hotarele
înață ziduri de mărăcini
să ne sângereze iubirea călătoare

ai fi putut înșira puncte
să le unim în linii
așa cum facem cu îndoielile noastre
când nu ne suntem
când aerul se adună într-o singură
și ultimă respirație
ca-n fața unei morți iminente

sculptură




răzmerița luminii
îmi oprește zâmbetul pe foaia
unde poemul tău se îndoaie
ca un condamnat la viață
când călăul pune ștreangul de raze
în jurul unei călimări

m-ai fi scris cu degetele
m-ai fi scris cu limba
m-ai fi scris cu noaptea
înșirată printre coastele tale –
adam prigonit de eve în raiul deznădejdii
însă în fumul de țigară
nu-s de găsit decât consoane
și memoria unor ape sărate
(canicula – oaza unei sinucideri)
și-atunci rămân
un imn al glăsuirii
cu dalta irosită-ntr-o vocală

suvenir



când colind străzile
mă gândesc să las la fiecare colț
câte-o parte din mine
îndulcind precum însoțitorii defunctului
viața
sau ce naiba a mai rămas din ea

voi vorbi mai puțin
voi râde mai mult colorând fiecare piatră
din caldarâm
să crezi c-au coborât pe pământ
curcubeiele unei lumi întregi
deși n-a mai plouat demult

vezi?
asta numesc eu statornicie, iubitule...

osteoporoză




din oasele mele a nins pretutindeni
așteptarea

mai goală acum gust secunda
mai plin până mâine amarul
din mersul tău indiferența smulge pași apăsați
încă mă doare
pentru azi
pentru mâine
pentru un veac în care cortinele
vor dezveli mereu dragostea mea

sunt un fluture alb evadat din oglindă
libertatea mea – prețul unei vieți de o zi
când voi ninge mărunt
peste genele tale închise…

el spune că nu



e

niciodată n-a venit ca să plece
niciodată n-a plecat ca să revină
pentru că în trecerea lui
poetul e omul cu mistria în mână
zidește în poeme cuvintele
și-n ele pune plânsul anelor
aruncate acum pe o enclavă a singurătății

deseori din blândețea lui
se scutură mirări
ca niște egrete uitate în pânze de lumină

privindu-l
ai putea să te hrănești
căutându-l
ai simți desfătare
căci nicio moarte nu e mai sigură
ca iubirea pe care i-ai stins-o încet în vene…

n-aș fi răbdat îndelung


n-aș fi răbdat îndelung

ziua prigonită de lumină
dacă nu ți-aș fi fost apă călătoare
din ploi lăsate la îndemâna pământului

mă odihnesc în tine
când rugile nopții se ascund
în curcubeie de lună
ca o definiție scurtă a tăcerii
de parcă n-aș fi
de parcă toate sunetele s-ar scutura
cetină pe ochiul negru
al neînțelesului
în timp ce mă primești
refren într-un cântec fără final

despre curajul numit insistență




  • sunt o limuzină de lux
    transport la mare preț
    iluzii
    (îmi spusese mie nebuna aia de Birdie
    să m-astâmpăr,
    dar eu tot credeam în balada mielului
    aaaaa
    să nu-mi spuneți că n-o știți
    ……………………………………….
    un miel credea că lupul e un domn
    cu mapa încărcată de poeme
    de fapt era doar unul care avea nărav
    “din fire fără lecuire”

    niciun remediu pentru o asemenea hibă -
    îmi tot striga analfabeta
    eu mă încăpățânam să cred
    că bomboana de pe colivă e a mea)

    scump scump scump

    sunt o limuzină de lux
    suspendată pentru un transport ilicit
    (și te omorâsem pentru a mia oară
    lup flămând)

aerieni



nu parcaţi

în dreptul sufletului meu
s-ar putea să aveţi vreo surpriză
dau mult din aripi
şi destabilizez

când o aveam pe Birdie
distribuiam zbaterea
mi-au ucis-o nişte bastarzi de vulturi -
nu le mai ajungea cerul
s-au uitat spre ea
cu satisfacţia nebunului îndrăgostit
care supus modei
spune "mai dă-te-n dragostea mea!"
şi ea s-a dus
naibii
mai încolo

aşa că
nu parcaţi în dreptul sufletului meu

joi, 8 august 2013

dacă tot am ajuns până aici



irecuperabili
vom trăi ca şi cum uşile nu se închid niciodată

apartenenţa e doar un viciu de cobalt
îmi cade greu să privesc

între scila şi caribda
drumul meu este un cumul al dezechilibrelor
despletim aceleaşi trăiri

tu vezi umbrele
eu apuc de mână femeile tale nedespletite
şi între crizele noastre de gelozie
ne dezbrăcăm haina de tiran
iubind vremelnic pe cei care am fost

prea multă linişte




în dimineaţa cu mâinile goale
mă dăruiesc luminii
mai mult decât ploaia fluviului tău

vadul urlă după cuvinte - pietre
peste care
gura poetului toarnă poeme -
harpoane pentru înserări
când mă caut în braţe de timp
cu aer de însingurare
de parcă n-aş şti
că secunda mea e doar sângerare de inimă

gură de fluviu



adun bucuria de a iubi
lumina spoită de secundă
ca o fulgerare vremelnică
atingând piatra

vadul meu - cuibul în care taina de a-mi fi
se estompează
când trunchiurile îmi zgârie malul

prea multe rădăcini îmi sărută pasul
prea multe frunze îmi ating inima
doar talpa ta îmi ușurează curgerea
când vii înspre înserarea unei vieți
în care sunt curgere spre moarte, iubitule

imobiliară



din stern
fuge o respirație
cât o zi de încărcat cu delir
Amelly știe că în gura sunetului
se va mai naște o poezie
șerpuitoare ca o evă adăpostind păcatul
în fresce

pe strada Zugravilor
în casa cu obloane cenușii
s-a mutat de curând un poet

nimeni nu știe că locuiesc în el
ca o promisiune
făcută atât de târziu
nici el nu mă vede
când îi umplu inima
cu emoția suspendată a unei absențe

mai mult




decât oricând
traseul acesta bătătorit de temeri
are un călător sofisticat

aparent absent
el pășește peste stratul acesta de pământ
cu grația condamnatului la moarte
poartă în buzunar iluziile unei fericiri absurde
strânge la piept eșecurile
și vrea ca ultimul cuvânt
să facă inventarul suferințelor ascunse -
poate se va găsi ceva în plus
întru mărturisirea singurului păcat
rămas de veghe
când mâinile “rătăciților”
vor arunca piatra

am sentimentul




că pentru fricile mele
nu există unități de măsură

sunt un fel de obiecte
ce mă locuiesc
în ultima vreme
unele stridente și balcâze
altele încețoșate
ca zilele în care uiți cine ești

dacă m-ai privi cu atenție
ai vedea că
fricile mele poartă cu sine
aerul temniței
umed și rânced
mișună-n el întunericul
paiele pe care dorm sunt fire de iarbă
odată pline de rouă -
le-a uscat neputința de-a mai plânge
atunci când Dumnezeu se duce la culcare

nemângâiate
vor vrea mereu să mă țină în brațe
iar eu n-am învățat încă să alerg

duminică, 4 august 2013

n-aș fi găsit



niciun motiv să mă disculp
atâta vreme cât sângele meu
ar fi stat cuminte în vene

l-am pierdut
când m-am dezbrăcat de mine -
singurul mod în care
puteai să-mi vezi inima

lucrurile astea aflate în mișcare
ne dau mereu de furcă, iubitule

mi-e dor



de mine cum eram
capriciu sub o ploaie de iluzii
când august își leapădă
copiii printre crini
alb, împătimit și nebun

mi-e dor să te cuprind
- flacără în aerul care doare
când verile ard fără să ne întrebe
de ce ne-am rămas...

petrece-mă


petrece-mă

până dincolo de moleculă
amestecurile noastre vor umbri camera
și niciun cuvânt nu va tremura
de teamă că l-am putea ucide

ne plânge în sânge
o mare
ne cântă în vene o furtună

n-ai niciun motiv să-mi arunci
albul
când mă aplec spre tine

am fost doar o iarnă
în care focurile mâncau din copacii bolnavi
cu pofta de a face dragoste
ca într-un sfârșit de lume

poți



înlocui nisipul
cu o poveste a Șeherezadei
mersul melcilor
cu un poem scos din buzunar dimineața
și toate nopțile tale
cu strigăte de stele înnebunite de singurătate

însă niciodată pielea șarpelui
trecându-ți prin palme fiorul rece

lepădare
strigă mulțimea
fără să știe că-n solzii aurii
am lăsat lumina unei amieze fierbinți
când pângărisem fereastra cu roiuri de fluturi
(muritori pentru dragostea noastră)

Încredere

 la început
mi-ați spus că e liniște

că în rotunjimea pântecului
visele mele roșii se desfac în flori
pe care câmpul nu le mai încape
în iarba leneșă ca pe niște bănuți
adunați de un copil
după o zi de cerșit

îmi lăsasem trupul neînceput
să respire a libertate
fără să știu
că-n îngerii sloboziți voi arunca
păcatul

de aceea mă cert că
la început v-am crezut pe cuvânt

câteodată


pianistul tace

în nemișcare își uită cântecul
ca o lespede pe care Amelly o culege
să-și lase în ea toate cuvintele
abandonate
nimeni să nu le poată înțelege

îmbibate cu dureri
duc neputința pe tărâmul
unde vidul e la el acasă...

absență


absență

din alfabet sar litere
din viață pleacă întâmplările

eu - una nepetrecută

să înveți



pe de rost plecarea din mine

la final întrebările
și niciun răspuns pe măsură
pentru că fluviul îți va șterge în ascuns
orice amintire

nici pielea ei pergament pentru scrierile tale
nici căpruiul privirii lance uitată printre trestii

mâlul nepăsării îmbracă genunchii
numai îmbrățișarea
păstrează ceva din parfumul
unei după amieze caniculare
când poezia purta numele meu

deschide ochii



eu sunt aia cu melcii
cu lebede negre irosite
în apa deznădejdii

înghit singurătatea mai bine
decât teaca o sabie -
mi se potrivește...

să nu-mi vorbești despre compatibilități
(am resurse neuronale împuținate)
mereu sunt plecată
iar ca să ne regăsim
trebuie să-mi vopsesc franchețea
cu nepăsare

"doi elefanți se legănau"
mie-mi spuneai că trec în șir indian
în timp ce eu văd că e doar criză

se țes numai pânze de păianjen -
scrânciobul verii a amuțit

cum



să i te împotrivești
zilei în care
el vrea să facă dragoste
și tu nu ești

se tăvălește soarele
dureri în pântecul
plin de lumină
(noi suntem sterpi)

în pielea ei nu găsești îngeri

tramvaiul ăsta bicisnic ne zguduie
liniștea dimineții

să te sufoci de singurătate
poate fi benefic

mai bine
scriu prostii
și-așa nu le citește nimeni
(m-au sfătuit mulți
să trec mai departe -
pietrele se aruncă pe rând)

zăbrele


zăbrele

peste somnul femeii

pe umerii ei poverile capătă aripi -
e o taină pe care mulți n-o înțeleg

(în viduri
noaptea buimacă
împinge îngerii)

prescura zămislirii
pregătită în mâna magului -
hrana ei de toate zilele

e liberă să iubească mereu
sub fragilitatea zilei
din care ne înălțăm....