strada pe care morțile defilează legănându-și iminențele cu plictis de împrumut din caldarâmul cu viermi ce sfidează până și piatra din hrubele orașului răzbate frica Voica mai bate și acum la poarta unui azil în care caii devin libelule și ceasurile învață mersul racului la căpătâiul unui pat în “minarete” e liniște numai tu strigi ca un nebun în miezul nopții adu-mi borcanul cu dulceață de cireșe albe ca morțile rafinate în defilare pe strada regală |
vineri, 30 august 2013
regală
Consonanță
Se prind cu putere când iernile plâng Și-n mușchii-nghețati, sub o zare de pâclă, Se scutură albul în pasu-i nătâng. Inele cu-arginturi, de frig smălțuite, Cunună sticleții în ram adormiți, Iar bardele vremii cu lame-ascuțite Suprimă suflarea în elfi părăsiți. Poveștile serii, în sângele iernii, Au glasuri de clopot și-n moarte se sting. Se scriu cu regrete, în carte, vecernii, Iar soarele fuge-ntr-un ochi de flaming. |
prea trist
să mă-ntrebi de ce marea îmi înghite fluviul unde lipovenii deapănă istorii nastenka e cioplită în scoarță de salcie gârbovită sub povara unui albastru pe care noi doi nu-l mai recunoaștem l-au închis cu neguri vremurile de câte ori plasele se zbat de puterea peștilor mă-ntreb dacă nu cumva voi zări strălucind sufletul ei coborât demult printre ape azi - doar o părere |
Crâmpei…
Te simt acum în mine, gângav, nepriceput Sfârșit fără de vină, sfârșit făr’ de-nceput Solstițiu fără vară, incest cu un cuvânt, Promisiunea stinsă în strâmbul jurământ. Te simt o provocare, furtună în deșert, Nisipul se așterne pe timpul meu inert, Secunda stinsă-n oază mă doare, abstinent E numai visul care devine afluent Al râului de focuri ce m-au topit cândva Prin simplele desene, în fir, pe canava Când acul împletise povestea unui scrib Cu foamea de iubire, totemul unui trib. |
exclusiv
coloana mea vertebrală
finită
prinde între inele
o colonie întreagă de păsări
cu ciocuri lungi
ca de marmură
uneori ele mă înalță
ca pe o statuie albă deasupra mării
dincolo de furtuna
care-mi strivește deseori cuvintele de catarg
apoi nu se sfiesc
să mă lase în parcul unde îndrăgostiții
îl citesc pe nichita în șoaptă
să nu-i strice somnul
sunt un soldat necunoscut
privirile mele
vor fi întotdeauna cu tine -
o emoție verde
într-un septembrie atât de aproape
de păsări fecioare
adormite printre inele
segmente
pisicile negre îmi zgârie acoperișul cad țigle podul plin de șoareci amintirile mele cu tine prăfuite în păienjenișul de vorbe nu mai înțeleg nimic e întuneric în filele unde iubirea se scria cu litere mari de tipar să o învățăm pe de rost - baladă îngânată la malul mării când se lasă amurgul va fi lună plină |
segmente
pisicile negre îmi zgârie acoperișul cad țigle podul plin de șoareci amintirile mele cu tine prăfuite în păienjenișul de vorbe nu mai înțeleg nimic e întuneric în filele unde iubirea se scria cu litere mari de tipar să o învățăm pe de rost - baladă îngânată la malul mării când se lasă amurgul va fi lună plină |
răsăritul nud
îmi strânge în brațe singurătatea dezgolită de tine mi-am rămas doar o linie încercănată pe care uitarea n-o șterge din prea multă pudoare sub pata asta de sânge ivită pe cerul meu te recompun purtător de cuvinte atins de nebunie și încrâncenat mă umpli de sunete în timp ce lama unui vânt mă atinge lăsându-ți în piele câteva litere - semn că m-am scris în tine ca o invazie de fluturi în capilare |
dacă v-aș lăsa
ați înflori însingurarea cu un cântec - fărâmă de fluviu vărsat într-o mare unde pescărușii au murit demult mi se zbate pleoapa și-n vacarmul furtunilor ei te prefac om al cuvintelor mele definindu-mi plânsul când mânia din ape se stinge |
emoții
scriu sub pseudonim inventez un manechin în suplețea lui torn o semnătură pare atât de simplu dar vă spun, domnilor când strecor sub mirosul cernelii poemele, îmi tremură mâna |
ram
încărcat cu muguri de semne
sunet în plămânul orașului inert
sub plămada fierbinte a verii
mi se curbează plecarea
dacă sunt
nu e un privilegiu
dacă dispar
e doar dorința unui condeier nenăscut
dacă voi rămâne
mă fac literă
deci semn
deci mugure pe un ram
ai fi putut
să pui o virgulă între noi să respire depărtarea care ne mângâie cu mâini asprite de vreme când hotarele înață ziduri de mărăcini să ne sângereze iubirea călătoare ai fi putut înșira puncte să le unim în linii așa cum facem cu îndoielile noastre când nu ne suntem când aerul se adună într-o singură și ultimă respirație ca-n fața unei morți iminente |
sculptură
răzmerița luminii îmi oprește zâmbetul pe foaia unde poemul tău se îndoaie ca un condamnat la viață când călăul pune ștreangul de raze în jurul unei călimări m-ai fi scris cu degetele m-ai fi scris cu limba m-ai fi scris cu noaptea înșirată printre coastele tale – adam prigonit de eve în raiul deznădejdii însă în fumul de țigară nu-s de găsit decât consoane și memoria unor ape sărate (canicula – oaza unei sinucideri) și-atunci rămân un imn al glăsuirii cu dalta irosită-ntr-o vocală |
suvenir
când colind străzile mă gândesc să las la fiecare colț câte-o parte din mine îndulcind precum însoțitorii defunctului viața sau ce naiba a mai rămas din ea voi vorbi mai puțin voi râde mai mult colorând fiecare piatră din caldarâm să crezi c-au coborât pe pământ curcubeiele unei lumi întregi deși n-a mai plouat demult vezi? asta numesc eu statornicie, iubitule... |
osteoporoză
din oasele mele a nins pretutindeni așteptarea mai goală acum gust secunda mai plin până mâine amarul din mersul tău indiferența smulge pași apăsați încă mă doare pentru azi pentru mâine pentru un veac în care cortinele vor dezveli mereu dragostea mea sunt un fluture alb evadat din oglindă libertatea mea – prețul unei vieți de o zi când voi ninge mărunt peste genele tale închise… |
el spune că nu
e niciodată n-a venit ca să plece niciodată n-a plecat ca să revină pentru că în trecerea lui poetul e omul cu mistria în mână zidește în poeme cuvintele și-n ele pune plânsul anelor aruncate acum pe o enclavă a singurătății deseori din blândețea lui se scutură mirări ca niște egrete uitate în pânze de lumină privindu-l ai putea să te hrănești căutându-l ai simți desfătare căci nicio moarte nu e mai sigură ca iubirea pe care i-ai stins-o încet în vene… |
n-aș fi răbdat îndelung
ziua prigonită de lumină dacă nu ți-aș fi fost apă călătoare din ploi lăsate la îndemâna pământului mă odihnesc în tine când rugile nopții se ascund în curcubeie de lună ca o definiție scurtă a tăcerii de parcă n-aș fi de parcă toate sunetele s-ar scutura cetină pe ochiul negru al neînțelesului în timp ce mă primești refren într-un cântec fără final |
despre curajul numit insistență
sunt o limuzină de lux
transport la mare preț
iluzii
(îmi spusese mie nebuna aia de Birdie
să m-astâmpăr,
dar eu tot credeam în balada mielului
aaaaa
să nu-mi spuneți că n-o știți
……………………………………….
un miel credea că lupul e un domn
cu mapa încărcată de poeme
de fapt era doar unul care avea nărav
“din fire fără lecuire”
niciun remediu pentru o asemenea hibă -
îmi tot striga analfabeta
eu mă încăpățânam să cred
că bomboana de pe colivă e a mea)
scump scump scump
sunt o limuzină de lux
suspendată pentru un transport ilicit
(și te omorâsem pentru a mia oară
lup flămând)
aerieni
nu parcaţi în dreptul sufletului meu s-ar putea să aveţi vreo surpriză dau mult din aripi şi destabilizez când o aveam pe Birdie distribuiam zbaterea mi-au ucis-o nişte bastarzi de vulturi - nu le mai ajungea cerul s-au uitat spre ea cu satisfacţia nebunului îndrăgostit care supus modei spune "mai dă-te-n dragostea mea!" şi ea s-a dus naibii mai încolo aşa că nu parcaţi în dreptul sufletului meu |
joi, 8 august 2013
dacă tot am ajuns până aici
irecuperabili vom trăi ca şi cum uşile nu se închid niciodată apartenenţa e doar un viciu de cobalt îmi cade greu să privesc între scila şi caribda drumul meu este un cumul al dezechilibrelor despletim aceleaşi trăiri tu vezi umbrele eu apuc de mână femeile tale nedespletite şi între crizele noastre de gelozie ne dezbrăcăm haina de tiran iubind vremelnic pe cei care am fost |
prea multă linişte
în dimineaţa cu mâinile goale mă dăruiesc luminii mai mult decât ploaia fluviului tău vadul urlă după cuvinte - pietre peste care gura poetului toarnă poeme - harpoane pentru înserări când mă caut în braţe de timp cu aer de însingurare de parcă n-aş şti că secunda mea e doar sângerare de inimă |
gură de fluviu
adun bucuria de a iubi
lumina spoită de secundă
ca o fulgerare vremelnică
atingând piatra
vadul meu - cuibul în care taina de a-mi fi
se estompează
când trunchiurile îmi zgârie malul
prea multe rădăcini îmi sărută pasul
prea multe frunze îmi ating inima
doar talpa ta îmi ușurează curgerea
când vii înspre înserarea unei vieți
în care sunt curgere spre moarte, iubitule
imobiliară
din stern fuge o respirație cât o zi de încărcat cu delir Amelly știe că în gura sunetului se va mai naște o poezie șerpuitoare ca o evă adăpostind păcatul în fresce pe strada Zugravilor în casa cu obloane cenușii s-a mutat de curând un poet nimeni nu știe că locuiesc în el ca o promisiune făcută atât de târziu nici el nu mă vede când îi umplu inima cu emoția suspendată a unei absențe |
mai mult
decât oricând traseul acesta bătătorit de temeri are un călător sofisticat aparent absent el pășește peste stratul acesta de pământ cu grația condamnatului la moarte poartă în buzunar iluziile unei fericiri absurde strânge la piept eșecurile și vrea ca ultimul cuvânt să facă inventarul suferințelor ascunse - poate se va găsi ceva în plus întru mărturisirea singurului păcat rămas de veghe când mâinile “rătăciților” vor arunca piatra |
am sentimentul
că pentru fricile mele nu există unități de măsură sunt un fel de obiecte ce mă locuiesc în ultima vreme unele stridente și balcâze altele încețoșate ca zilele în care uiți cine ești dacă m-ai privi cu atenție ai vedea că fricile mele poartă cu sine aerul temniței umed și rânced mișună-n el întunericul paiele pe care dorm sunt fire de iarbă odată pline de rouă - le-a uscat neputința de-a mai plânge atunci când Dumnezeu se duce la culcare nemângâiate vor vrea mereu să mă țină în brațe iar eu n-am învățat încă să alerg |
duminică, 4 august 2013
n-aș fi găsit
niciun motiv să mă disculp atâta vreme cât sângele meu ar fi stat cuminte în vene l-am pierdut când m-am dezbrăcat de mine - singurul mod în care puteai să-mi vezi inima lucrurile astea aflate în mișcare ne dau mereu de furcă, iubitule |
mi-e dor
de mine cum eram capriciu sub o ploaie de iluzii când august își leapădă copiii printre crini alb, împătimit și nebun mi-e dor să te cuprind - flacără în aerul care doare când verile ard fără să ne întrebe de ce ne-am rămas... |
petrece-mă
până dincolo de moleculă amestecurile noastre vor umbri camera și niciun cuvânt nu va tremura de teamă că l-am putea ucide ne plânge în sânge o mare ne cântă în vene o furtună n-ai niciun motiv să-mi arunci albul când mă aplec spre tine am fost doar o iarnă în care focurile mâncau din copacii bolnavi cu pofta de a face dragoste ca într-un sfârșit de lume |
poți
înlocui nisipul cu o poveste a Șeherezadei mersul melcilor cu un poem scos din buzunar dimineața și toate nopțile tale cu strigăte de stele înnebunite de singurătate însă niciodată pielea șarpelui trecându-ți prin palme fiorul rece lepădare strigă mulțimea fără să știe că-n solzii aurii am lăsat lumina unei amieze fierbinți când pângărisem fereastra cu roiuri de fluturi (muritori pentru dragostea noastră) |
Încredere
la început
mi-ați spus că e liniște
că în rotunjimea pântecului
visele mele roșii se desfac în flori
pe care câmpul nu le mai încape
în iarba leneșă ca pe niște bănuți
adunați de un copil
după o zi de cerșit
îmi lăsasem trupul neînceput
să respire a libertate
fără să știu
că-n îngerii sloboziți voi arunca
păcatul
de aceea mă cert că
la început v-am crezut pe cuvânt
câteodată
pianistul tace
în nemișcare își uită cântecul
ca o lespede pe care Amelly o culege
să-și lase în ea toate cuvintele
abandonate
nimeni să nu le poată înțelege
îmbibate cu dureri
duc neputința pe tărâmul
unde vidul e la el acasă...
să înveți
pe de rost plecarea din mine la final întrebările și niciun răspuns pe măsură pentru că fluviul îți va șterge în ascuns orice amintire nici pielea ei pergament pentru scrierile tale nici căpruiul privirii lance uitată printre trestii mâlul nepăsării îmbracă genunchii numai îmbrățișarea păstrează ceva din parfumul unei după amieze caniculare când poezia purta numele meu |
deschide ochii
eu sunt aia cu melcii cu lebede negre irosite în apa deznădejdii înghit singurătatea mai bine decât teaca o sabie - mi se potrivește... să nu-mi vorbești despre compatibilități (am resurse neuronale împuținate) mereu sunt plecată iar ca să ne regăsim trebuie să-mi vopsesc franchețea cu nepăsare "doi elefanți se legănau" mie-mi spuneai că trec în șir indian în timp ce eu văd că e doar criză se țes numai pânze de păianjen - scrânciobul verii a amuțit |
cum
să i te împotrivești zilei în care el vrea să facă dragoste și tu nu ești se tăvălește soarele dureri în pântecul plin de lumină (noi suntem sterpi) în pielea ei nu găsești îngeri tramvaiul ăsta bicisnic ne zguduie liniștea dimineții să te sufoci de singurătate poate fi benefic mai bine scriu prostii și-așa nu le citește nimeni (m-au sfătuit mulți să trec mai departe - pietrele se aruncă pe rând) |
zăbrele
peste somnul femeii pe umerii ei poverile capătă aripi - e o taină pe care mulți n-o înțeleg (în viduri noaptea buimacă împinge îngerii) prescura zămislirii pregătită în mâna magului - hrana ei de toate zilele e liberă să iubească mereu sub fragilitatea zilei din care ne înălțăm.... |
Abonați-vă la:
Postări (Atom)