duminică, 17 noiembrie 2013

limpede



1. m-am amestecat cu răsăritul mestecat de un cer masticabil în gura destinului miroase a singurătate mă adun și eu cum fluviul lăsat în mansardă să doarmă fără vise când luna e o curvă ce și-a amânat clienții pentru o dată viitoare n-o privi nu mai e argintie nici măcar piele nu are pe oasele ei odihnește frica în care toarnă alămuri pentru cântece sadice sunătoare în toate nopțile care vor veni

2. să dezgropăm cuvintele din pământul cleios ne doare unghia știm să lăsăm semnătura fiecărei crime la locul cuvenit în panoplie vor vedea trupurile cu ele câinele credincios care nu mai latră numai lanțul e mărturia legăturii pe el nu-l va desface nimeni în locul acela somnul moare și ochiul își lasă cămașa albă să fie sicriu pentru “fluturii ei albi fluturii ei negri”

3. cu departele se plătește chemarea din pieptul ei cântec din gura lui dumnezeul o umbră nici pasul în piatra cuvântului nici silaba în carcera menită să adune prigoana când atâta arsenic ne poate îndulci cafeaua de dimineață

4. e ultima zi

Ecouri



Ne mor cireșii scuturați de vreme,
Bat clopote prin trupuri de livezi
Suntem aceiași cerșetori. Blesteme
Ne-au tot atins cu primele zăpezi.

Mi-i dor de noi, doi triști odinioară,
Doi exilați în labirint de nori,
Fără vreun vers în lemnul de vioară,
Fără condei - cu anii trecători.

Ne scutură de cețuri grele timpul,
Pândim ascunși ecouri și ninsori,
Tăcute clipe-au părăsit olimpul,
Noi degustăm otrava din licori.

Ce mai iubim? Sub care zodii plângem?
Cui ne-am plecat? Sub care Dumnezeu
Azi mâinile în rugă ni le frângem
Când suntem doar un fir de alizeu?

E ceasul tăcerii…




Sonetul tău m-a-mpins din nou spre iarnă
Spre albul rece picurat de stele,
Iar vorba ta în minte-mi se răstoarnă -
E-un cenușiu lovit purtând atele

Cuvântul dăruit miroase-a friguri,
Iar versul ți se pierde sub omături
Ne lăpădăm pe rând, tot mai nesiguri
Cu îndoieli care ne stau alături.

Cad fulgi năuci peste iubirea noastră,
Înnebunesc sub lacăte surâsuri
Poeme ni se-așază în fereastră -
Sunt flori de gheață ce nu au răspunsuri.

Colinde simple ne rămânem iară
Tăceri naïve în năvod de ceară.

săpăm împreună


Moto:
"Când scrumul nopţii o să piară dus
de-un vânt spre-apus,
în zori de zi aş vrea să fim şi noi
cenuşa,
noi şi - pământul."

Lucian Blaga/ Noi și pământul

săpăm împreună

la rădăcina versetului
am găsit liniștea
se odihnea în mâna de lut
din care mă plămădiseși
femeie să-ți fiu
cu genunchi dezgropat din apa unei păreri
trecătoare ca vremea
și albă cum zăpezile în care cerul
își picură lacrima
de parcă plânsul său ne-ar plăti păcatul

și rânduisem să ne fim
arbore și braț de lumină
ram și floare de cireș văruit de primăveri
fără să doară
până când fructul cuvântului
se va înroși de atâta iubire

apoi ne-mpăcasem să purtăm
același nume
până când temeliile morții
ne vor fi înghițit
pe rând
umerii încărcați de ploi

...


Moto:
"N-am ieșit în lume să te caut, am ieșit să te găsesc"
replică din filmul Septembrie

m-ai hrănit cu pâine

cu amar și cuvinte potrivite
gata să-mi fie străjeri
în nopțile când mă întreb
de ce eu?
de ce pasul meu scrie absențe
când mersul pe ape e la îndemâna oricui
cel care crede iubește cu adevărat
cel care iubește cu adevărat crede -
mici filosofii rupte din viață
cum sufletul meu
împrăștiat printre stele când te ning
mărturisire

cine sunt eu




să multiplic suferința
în care zilele te aruncă pe rând?
e un fel de perpetuum mobile
care mă secătuiește
când eu
eu aș putea oricând
să-ți dau din bucata mea de pâine
din aerul meu
din carnea mea fără să simt că mă lepăd de mine
fețele tale se amestecă
într-o pânză albastră și rece
tu nu ești fluviul
ești doar albia în care femeile își varsă iubirile
rătăcind când pe un mal
când pe altul
în timp ce șerpii se risipesc prin părul lor
învolburat ca sângele ce-mi curge prin vene
căci sunt vie
neîntâmplată
și femeie până în măduva oaselor...

desenează-mă


"desenează-mă"

pe hârtia lăsată în sertarul biroului
rămas deschis după ultima ta plecare din mine
aruncă niște libelule de wolfram
să se topească greu
când execuți salturi prin focurile abia aprinse
un creion cu mină veselă și jucăușă
să arunce soarele
în nopțile când nu-ți aud glasul
nici măcar nu mi-l pot închipui - atât de departe
e nebunia în care aș vrea să mă scufund
pune și-un strop de melancolie
în venera fugită din pânza lui botticelli
să renască în poemul aruncat
pe hârtia unde arterele mele pulsează și acum

"ea îl iubea"


 el traversa peronul
ca un pasager obișnuit
împăcat cu ziua
în care singurătatea era singura instanță
care adună cuvintele
când timpul judecător stabilește
că mersul trenurilor s-a schimbat de curând
la clasa întâi s-au terminat biletele
se circulă prost pe timp de caniculă
în fierbințeala vieții șinele se dilată
anna adună iernile în cutiile ei de scrisori
și ninge liniște
peste gările unde mihalkov
mai gândește un film pentru mâine

dacă el



rămâne umbra
înseamnă că lumina mea
e un profil mâncător
de oameni
setat la privat
acolo nu intră oricine
poți accede cu o carte în mână
ori o eșarfă –
să legăm fiara la ochi
ori cu palmele goale
să citim în linii curbe
destinul rătăcit pe drum

dacă ea
îmbracă adevărul
înseamnă că el
și-o va administra ca pe o pilulă de seară
înainte de a da mâna
cu alte umbre
și asta pentru că lumina ei
se cerne
când cuvintele se îneacă
într-un fluviu
al cărui nume a fost demult uitat…

gol de mine




gol de secunda în care am încăput
când cuvântul nu ne mai era casă
gol în fierbintele
adevărului
unde nimeni nu mai aruncă
resturi
ne mulțumim cu "anulăm" și mergem
mai departe ca și când nimic
nu s-a întâmplat
ca și când eu aș fi doar o frunză
sub talpa altui mâine
atârnat de așa e să se întâmple
gol de sensul unui "te iubesc" rătăcit
prin colțuri de cub înghețat
și tăios ca o absență
gol de iubire aruncată în voia sorții
când gura fluviului
uită să ne mai spună câte o poveste
gol de mine
adânc
stingherit doar de "am încă nevoie de tine"

marți, 5 noiembrie 2013

Final cu semne de înalt



Mă-ndrept spre tine mirosind a moarte
Să-mi caut loc în ultimul cuvânt,
Rostit ușor în pagina de carte -
Rămasă-n iarnă fără vreun veștmânt.

Te caut poate-n fila ruginită
De toamnele iubirii dintre noi,
Îmi spui că viața noastră-i risipită
Că ducem iar pe umeri snop de ploi.

Mai respirăm atât cât se mai poate,
Cât timp azurul doarme-n ochiul drept
Rămânem semne-n stol abandonate
Cu zbor de viață desenat în piept.

Și ne-ntrebăm sub care cruce arsă
Ne este drumul mai ușor spre-acasă.

înainte de




a mă numi cuvânt
am fost o formă -
neîntregită
nesupusă
neirosită însufleţire
scuturată
peste portrete de sunete
prinse în respiraţii

dincolo de foile goale
umbre -
semnele umede ale
abandonării
sub răcoarea unui noiembrie
cu miros de târziu
oameni care vin şi pleacă
pe rând
cum emoţiile dintr-un blues
lăsat la marginea unei nopţi
fără tine

și parcă tot aș vrea




să știu
unde se termină cocorii
și unde începe iarna
în care să-mi arunc hainele -
să mi se albească tristețile
pe care le număr
în fiecare zi

prin zidirea mea în rece
voi opri zborul
și ochiul
și gândul ca palmele
care te-au citit cândva
nu trebuie să caute
nici aerul
nici apa
nici sunetul rămas
în cochilia unui melc care și-a rătăcit drumul

cumpănă




trec orele prin mine
săgeți fără țintă
când nu te am hrisov
să-mi amintesc de noi
triștii poemelor
plantate pe veranda
unui noiembrie tăcut și palid
cum frunzele
ce adăpostesc melcii -
singuratici trecători prin grădina mea
de întâmplări
și tu o întâmplare
și eu un fum răzvrătit
dintr-un foc ce nu doarme
chiar dacă rugul
se conturează în buza unui anotimp
ce a uitat să mai vorbească

pe strada mea
e liniște
numai secundele viermuiesc
într-un ornic
ce-și scoate brațele prin cadrane
să cuprindă
ce mai avem de trăit

pretutindeni




ochi
ferestre închise
cu iriși decolorați de atâtea treceri
drumul tău -
doar o linie peste care
fluviul meu nu mai lasă urme
fără pod
fără mal
fără vad
fără pești în care să ne aruncăm
dorințele
ca niște condamnați la moarte -
fără cețuri stranii
unde să ne odihnim fricile
când nu mai avem altceva de făcut
decât să așteptăm
doar într-un singur loc
îmi aparții -
în negrul ochiului
de unde nimeni nu mi te poate lua
punct într-o dragoste
ce-și urcă tot cântecul prin sălcii
tremurător

ea îmi spune



că e
eu nu mai văd

el îmi spune că dimineața
se ascunde în ochii mei
încă privesc
încă pot să iubesc zilele
când fluturii se ghemuiesc
în mâini ce se deschid pe rând -
să prindă-n ele cuvinte
pe care ieri
ai uitat să mi le spui
de teamă
de îndoială
de nod
jucător între sfori
pe care nu le-ai tăiat încă

femeia-zăpadă
își strânge lumina
în piele
și acoperă cu ea toate nopțile
în care ai răsădit gânduri
decojite
să nu mai răsară
ochi
și mâini
și săruturi nevinovate

tu
numai tu împărțit între normalitate și nefiresc
poți "desface" domol
cronica unei iubiri încă nescrise

nu sunt linie




și nici punct nu sunt
poate un experiment
în care candela nu se stinge
niciodată
vor trece nopțile pe rând
șuierând trenuri
prin haltele minții tale
până când fântâna unui gând
se va umple de apa iubirii
și atunci vei ști cu adevărat
de ce stelele se scutură mereu pe picioare
când intră în casa cerului
de ce pietrele tac
și cuvintele își spală fața
în ochii femeii îndrăgostite
de ce viața mea se ascunde într-o altă inimă
păstrând amprentele
suflului tău
rătăcit prin atâtea mansarde

nu mai suntem acasă




pereţii goi
fără cascadele zilei
fluturii mei albi, fluturii mei negri -
nasturi pe spatele rochiei
abia dezbrăcate
peste oboseala femeii
să torni cuvinte
nerostite până azi -
flori răscumpărate înainte de condamnare

finalul nu s-a scris încă

femeia-zăpadă ca o noapte prelungă
de dragoste îţi va povesti despre
nebunii pierduţi
printre umbre de sepia
uitate în buzunarele unei livezi
singure

câtă linişte şi ce spaimă
tahicardică stare
înainte de tot