Hai, viaţă!

Murdăreşte-mă, viaţă,
c-un sărut -
mută să-mi rămână moartea
până când,
în pământul dispărut,
nu mai vezi lacrimi plângând!

Poate îmi arunci în faţă,
insolită,
o mănuşă de viori,
să mă duelez cu tine,
să-ţi arunc în braţe
flori.

Te privesc pe dinafară
- mi se pare nefiresc -
erai mult mai colorată,
blândă-n gest
şi aromată,
că nu-mi vine să gândesc
cât de-amară e clipirea
ce-o zăresc de mă priveşti,
încât nu-ţi mai văd menirea:
-Viaţă, pentru ce trăieşti?

Murdăreşte-mă c-un zâmbet
-floare albă, nufăr viu-
să mă pierd în ape tulburi,
să trăiesc aşa cum ştiu:
căutând în ochi de soare
galben,
dor de cum erai odată gând senin,
ca să pot lăsa în ceaţă
strop de moarte şi venin!