joi, 8 decembrie 2011
Pendul
foto preluare deviantart
Nu mai ştiu ce port pe braţe...
poate zăpezile închipuite
ale copilăriei
unde leagănele sunt arcuri de flori
într-o iarnă strecurată -
cochilie albă
lăsată pe-un ţărm ce mă strigă încă
să urc spre lumină
înseamnă să las mării tot plânsul meu –
sărut pentru stânca ce-mi culege
frământarea când cresc
să cobor spre pământuri
e poate-nţelegerea
lutului – casa cu umbre
în care suspinul e lied
şi aerul – aroma unei gutui
uitată pe un pervaz
nu mai ştiu ce port pe braţe...
poate femeia
rătăcită într-o schiţă
pe un şevalet
unde mâna pictorului
a întârziat preţ de o viaţă...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
imi place foarte mult cum scrii.Bravo!te astept si pe blogul meu.Felicitarile mele pt aceasta poezie extraordinara:*!
RăspundețiȘtergereEmoţie vie ai transmis.
RăspundețiȘtergereŞi sunt atât de rare momentele cu emoţie vie...
Bucură-te pentru ceea ce aduci...pentru ceea ce eşti...şi (sper)şi pentru ceea ce ai.
Miru, mă bucur din tot sufletul!
RăspundețiȘtergereŞi la tine am găsit lumină!
anna
Oana, din puţinul meu în preapuţinul sau preaplinul altor oameni.Cu aceeaşi emoţie îţi mulţumesc...
RăspundețiȘtergereanna