Pendul 2

Azi văd cum olu-n care
mi-am odihnit fiinţa
e cam umbrit de toamne
şi are-obrazu’ spart,
azi văd cum frunza-i cade
şi-i tremură dorinţa,
e cam adus de spate,
e trist şi prea brumat.


Azi văd că lutu-n care
şi-a oglindit o viaţă
primeşte palma iernii
şi tremură-a tăceri,
când vântul tot mai scrie
epistole-nvechite,
el cată cu privirea
la floarea sa de ieri.


Îşi aminteşte-n treacăt
parfumul ei subţire
o boare strecurată,
pe firul unui gând
o vară luminoasă
cu macii prinşi în plete,
când risipea iubirea
şi adormea plângând.



Pe toarta-i sfărâmată
va-nmuguri uitarea,
iar lutul se va stinge
sub pleoapa altei zări,
în asfinţit, o rugă
va naşte vis de floare,
hrănind iubirea-n care
se vor topi chemări...