Sunt umbră de frunză-n a serii povară
Şi toamna jungheru-mi înfige în piept,
Nu-mi trebuie ramuri, nu-mi trebuie scară,
Nu vreau înc-o toamnă, în iarnă aştept.
Să mângâi pământul c-o moarte perenă,
El vorba să-mi soarbă, tu pasul să-mi scrii,
Rugina să-şi toarne hulpavă-n cangrenă
Aceleaşi regrete, iubiri timpurii.
Sunt umbră de frunză, mi-e timpul uitare,
Un semn de-ntrebare aleile prind.
Să nu mă mai cauţi, mi-e viaţa cărare,
Căderea-mi e cântec - eternul colind.
ANNA RAIN Văzusem ochii tăi într-o dimineaţă cu ceaţă/ urcau muntele de gheaţă/ m-am gândit atunci că ploaia palmelor mele îţi va fi frânghia cu care vei escalada în timp; de vrei,apucă secunda şi smulge-i pilonul de sub picioare/ să ne fim ploaie şi soare/ pe veşnicie...
zăcutele frunze în umbre de toamnă,
RăspundețiȘtergererefuzul din ram, pastel incorect,
vibrează săgeata în coamă de iarnă,
gemute-s regrete, regrete-s înec.
dmd.
..sensibilă poezia ta...felicitări.
Căderea-i plutire pe-o urmă de vânt
RăspundețiȘtergerecăderea din ramuri, căderea din mine,
şi ard când mă scutur de pe ram în cuvânt,
îngheţ mai apoi, când zăpezi mi-s străine.
Mult sentiment, tristeţe de toamnă...