sâmbătă, 6 decembrie 2014

să nu-mi bați la poartă, străine


gardul despre care-mi vorbești nu există
am pus cândva pietre
le-a mutat vântul pe margine de lume
de atunci sunt un om care se completează mereu
cu alte pietre aduse din pustiu
mă clădesc în fiecare zi
și nu pentru închidere lupt
ci pentru înălțarea mea trainică
știu că dincolo de poartă
zidirea se face doar înlăuntrul meu
și orice bătaie de inimă este încă un răspuns
la întrebările celor
care-mi sunt - neștiuții zilei de ieri
și de azi
și de mâine...

miercuri, 3 decembrie 2014

în ultima vreme, se întâmplă rar


să plec din ochii
pe care nu i-am văzut demult
e un fel de oglindă acolo
unde mi-am lăsat câteva clipe
credeam că ar cântări cât o iubire
(nu ştiu astăzi ce sens mai are cuvântul "greu")
mi se spunea că drumul meu printre ape
seamănă cu un poem scris de el
în pauza dintre ore
când timpul se lungea pe foaia ruptă
în grabă dintr-un maculator
şi cerneala se odihnea peste litere
mi se rostogoleau printre degete
atingerile de care aveam nevoie
atunci când secunda se despica în aşchii
împlântate sub piele -
să ard pentru timpul când urma
să plec definitiv

duminică, 9 martie 2014

trecător ca o apă



prin dreptul unei inimi
poetul mângâia pietrele
şi odihnea în buzunarul cu amintiri
toate anotimpurile

deseori supărat
lua creionul şi mă linia albastru
eu - pasărea aerului său de sihastru
rătăceam prin cântec
scufundând în fântâni frunzele toamnelor
şi zăpezile iernilor timid de subţiri

apoi mă colora fum
ca o depărtare
unde întrebările aleargă
cum caii sălbatici umplu câmpia

parcă


desprinsă de ceață
mă regăseam
umbră mestecată de lumină

aerul femeii rătăcind prin tranșee
cu ranița înțesată de iubire
și zgomotul surd
rătăcind peste malul de pământ
se lipeau de trupul căutând adăpost

încă singură
încă salutând statui cu brațe căzute
darul îmbrățișării uitat în bătaie de foc
pasărea fără cântec
uitată sub bluza femeii asudate de frică
șuier de vânt și frigul
parcă desprins din iarna ultimului război
ultima silabă întoarsă
te...

strânsese pumnul



poate pentru fiecare încrâncenare
lăsată de viață
în tomul cu file fără număr
nimeni nu știa câte pagini povestesc despre ea
nimeni n-o cunoștea îndeajuns
ca să poată spune
e vinovată

ochii ei scuturând lacrimă în fluviu
cum o toamnă își rătăcește frunza
în pulberea drumului
glasul stins -
flaut vechi într-o lume surdă și necunoscătoare
mâna ei - adevăr împrumutat fiecărei atingeri

dacă o veți întâlni în statornicia unei treceri
scrieți un cuvânt
pentru fiecare ecou de lumină pe care l-ați simțit
când destinul v-a adus în preajma ei
și-atunci alungarea îi va fi mult mai ușoară...

m-au slobozit



într-o mare de trupuri
sleite de oboseala unui drum
pe care nu-l cunoscusem
mă ridicasem să privesc orizontul
dar gura femeii îmi mușcase glezna
de foame aerul sigilase fiecare sunet
aș fi strigat
aș fi strigat sângelui din apus
că nu-i de ajuns să-mi curgă prin vene
că moartea unei zile
e singurul moment în care mă întreb
pe unde mai respiră călătorul din mine
când inima lui s-a închis
într-o iarnă de porțelan?

de prea mult alb



am ajuns
să cred că iarna e un om în halat
gata oricând să mă vindece -
să-mi înghețe inima
ca s-o poată transplanta unui copac
pe care nimeni nu-l mai strigă pe nume
când toamnele îl despoaie
de i se văd coastele strălucind

de prea mult alb

râsul meu curcubeu
nu se mai transformă în zmeie
copilul care sunt urcă pe coama unui nor
trage de hățuri
și se răstoarnă voinicește peste copacul cu inima înghețată
și-atunci râd amandoi
caruselul nopților pline de singurătate
se umple de lumină

vreau să cred că stelele nu mor niciodată, iubitule...

nomad


printre ierburi te simt
ca o sălbăticiune
desprinsă din alveolele plămânilor mei
expirasem în aerul nopții
cu teama că voi sfârși
în brațele tale statuie nevăzută
cu piatra sânului colțuroasă
și coapsă arsă de vântul nebun
fugiseră ursitoarele demult
iar din femeia gândului tău
nu mai rămăsese decât o urmă sidefie
ca un zâmbet răsturnat în palme

când plouă cu suflete



e bine să întinzi pământul

toate rădăcinile însetate să guste
pe rând pentru atunci
când vine vremea însingurării

tu nu mă mai ai
eu sunt doar o cumpănă în vântul unei ierni
în care au înghețat toate lacrimile

din ciutura secundei nu ne putem hrăni
e prea puțin

dar într-o zi va ploua din nou cu suflete
și-atunci spori-va izvorul
din care fântâna renaște pentru însetații
trecători prin lumea plină de întâmplare

o dimineață cu tine


în mansarda căptușită cu liniște
seamănă cu o epopee
atât de lungă mi se pare clipa
poate pentru că-n ochii tăi
încă mai găsesc infinitul
poate pentru că-n glasul tău
încă mai odihnește cântecul

curbat,
mi se înfige sub coastă
și se adâncește
în ceea ce sunt - vioara ultimei aduceri aminte
fără arcuș sunetul se stinge încet
cum lumina sub geana unui apus numărând
încă o absență

îmi veți spune



că mi-am îmbrăcat prea devreme
haina de însingurată
că ochii fluturilor nu-s decât niște închipuiri
în care-mi ascund fricile
(poate de aceea nu strivesc niciodată
în palme zborul)
că zâmbetul meu a rămas inert
pe dalele unde pasul poetului coboară arar
spre faleză
și-am să vă cred pe drept cuvânt
că m-am înserat timpuriu
și-n vânătul zilei mi-am găsit liniștea
(în fond nu-s datoare decât c-o moarte)

îmi veți spune că m-a iubit
și că-n bucuria amiezelor sale
te iubesc-ul era pandantivul
suspendat de aerul mansardei

de data asta permiteți-mi să nu vă cred

"more than words"

canon



potrivisem toate cuvintele
să le-arunc
așa, fără vină, cât mai departe
indiferent dacă ar fi fost să-mi mai scape
vreunul printre degete
nu știați, poate, că unora le place
să se joace cu te iubesc-uri
e simplu să desenezi forme cenușii
în care să torni mai apoi culori împrumutate
și-n sensuri să lași oamenii să înoate
în fond viața e o luptă pentru supraviețuire...

potriviți-mi

 privirea pe un text necitit încă
sunt sigură că omul fluviului scrie mereu
voi îl cunoașteți mai bine decât mine
de cele mai multe ori
se oprește la magazinul din colț
să-și cumpere ciocolată
(amară îndulcire așa cum eu am crezut
că mă iubea)
apoi un pachet de țigări
să-și umple ochii cu năluci fabricate -
mereu îi număram ochiurile de fum
în timp ce el îmi mai citea câte o poezie
potrivindu-mi trecerea
prin mâna lui dreaptă
ca o strecurare de gânduri indecise

ascundeți-mă



de el - omul însingurărilor mele

din cuvântul lui biciul se face vânt
șuieră vocale
și fiecare poem pe care mi l-a scris
nu-i decât o rană în sufletul
ca un câmp de bătălie
unde mor macii sub secera vorbei

ascundeți-mă
sub geana unei sălcii
când fluviul sclipește pe dunga unei raze rătăcite
să mă scutur odată cu frunza
când toamnele nu mai au răbdare
și brumele se sting trecând nepăsătoare

iar dacă nopțile mele
se vor umple de strigătul lui
spuneți-i c-am plecat să caut
partea inimii pe care doar noi doi o locuiam

nu vă prefaceți



că nu-l cunoașteți
e același însingurat din fața ferestrei
acum stă de vorbă cu fluviul
îi ascultă poveștile
pe care numai timpul avea să le glăsuiască
sau poate nu
poate chiar el cu nebuna aia de iubită
le confecționaseră
în seri tulburate de viață
când peste creștetul cuvintelor
secunda ningea treceri
ca niște acoperăminte reci și pustiitoare

când se va îndrepta înspre voi
cu siguranță veți ști
că ceva din mine mai respiră în tristețea
lui de însingurat pe marginea ferestrei

dintr-un melc


dintr-un melc

născocit
copil de pripas la margine de drum - eu
viața mea fără de răgaz
caută prin meandrele întâmplării o clipă
apoi alta și alta
până când va acoperi drumul cu bucuria de a fi

sub cochilii e liniște
numai ploaia mai poate fredona
cântec de aduceri aminte -
dureri spălate în conjugări de verbe
pe care le-am prins în pumni
fără să știu că așa mă voi îndrepta
spre mine cât mai mult

să-i spuneți



despre mine când îl vedeți
e încă acolo
în mansarda cu sunete
ușoare ca visurile spulberate
în dimineți dezbrăcate de mine
scrie des
își lasă cuvintele pe foi
care se fac fluturi -
"fluturii mei albi, fluturii mei negri, iubitule"
eu nu-l mai pot vedea
se varsă ceață din cer
în buzunarul fluviului mi-ascund fricile
apoi cos pe frunza înghețată
un poem din care strig:
să-i spuneți despre mine când îl vedeți...

râu


poate în cumpăna de lumină
glasul meu nu e decât un semn
că ciocârliile mai trăiesc încă în coșul pieptului
e acolo izvorul
și-n vadul cuvintelor se adună gândurile unei ierni
din care nu mai putem pleca
suntem străini
și-n singurătatea burgului
niciun clopot nu ne mai adună fricile -
năluci prin lumea plină de chipuri necunoscute
cine suntem?
cui ne întindem brațul
și cărei cruci îi mai strigăm numele?

poartă simplitatea unei treceri și zborul măiastrei
doar așa poți face să curgă mai departe
apa dragostei fără de sfârșit

imponderabil



în aerul meu pluteşte aroma

seara e o cadână ce ne atrage
sub vălul ei dragostea nu e pretext
e poate un şir de întâmplări
povestite ca-n cele 1001 de nopţi
simplu
cu un eu şi tu cuminţi
pe banca unui firesc
strecurat în iarnă
când poveştile au puterea să ne înveţe
că "a fost odată" se poate întâmpla în fiecare zi

amprentă


zăpada înghite cioburi de lumina spartă
oasele zilei se frâng
sub povara unei ierni
pe care o alungăm răzvrătiți

din cutiuța muzicală a balerinei
scoatem încă o poveste
o prindem de noi și de marginea ferestrei
unde fluturii au fost crucificați
pe rând

în ascunzișul cuvintelor le-am păstrat zborul -
miraj pentru căderile când singurătatea
ne e singura haină

astăzi visăm ca-n Frații Grimm
și-n intersecții ne adunăm pașii într-o fragilitate
numită viață printre rosturile unei lumi infidele

însemne



pe chipul unei zăpezi necunoscute

se schimbă vremurile, spui
eu rămân aceeași, adaug

sub cascada nesfârșită
de săruturi
mii de fluturi în tâmpla ce așteaptă
mâna care știe cum se alintă gândul

nu mă tem de necunoscut
nici de gurile care aruncă în van cuvinte plumbuite
din griul azvârlit îmi țes pânze pentru poemele
unde voi înflori
când albul iernii se va stinge
încet sub suflarea unui verde
pe care doar eu îl pot înțelege

nu mă doare scrisul


nu mă doare scrisul

ci umplutura cuvintelor
aruncate
viața nu bate filmul
caii rămân fără aripi
jăraticul se stinge
din cenușă nu mai renaști
phoenix e doar o închipuire
pentru a scăpa de teama pieirii
pe marginea realității mergem fără bară
echilibrul e doar un simplu cuvânt în dicționar
de ger, mâinile noastre
nu mai găsesc fila

parcă


 din acest nimeni
a înflorit o iarnă
mai albă decât pescărușii tăi
alungați în buza unei mări surde și reci
când absențele scriu hrisoave
istoria tremură
când zăpezile înmuguresc
eu tac a vremelnicie
și nu uit că-n gura pământului
vom încăpea la rând
ca într-un cuptor azimele
într-o zi de sărbătoare

alb


 risipă de alb
ochilor mei îngeri le-ai dat
în zboruri de noapte
cuvinte le-ai scris
în timp ce pe chipul unei zăpezi
mi-am lăsat zâmbetul
să-l șteargă vântul
iar eu să-l cresc mereu, mereu
ca-n dimineața când m-am născut
a doua oară pentru tine

eroare



m-au împins cu putere
credeau că o să mă arunc în prăpastie
nu știau cât de adâncă e inima ta
într-un colț mi-am așezat plasele
peștii mei îndestulau gura
flămândă a sângelui
ce-mi turna încă un pahar de vin
eu - ostenitul serilor tale
așteptându-mi osânda...

marți, 21 ianuarie 2014

Schimbare

M-ai născocit lumină în graiul unei seri -
O stea tremurătoare ce-și limpezea căderea,imbare
Eu adunasem ploaia, tu descifrai tăceri
Și-n piatra zămislirii mi se-adâncea durerea.

Pământul mă primise în ziua cea dintâi -
Cuvânt care sporește în miez de zi iubirea,
Prigoana se oprise, iar tu la căpătâi
Îmi sângerai o floare, îmi stinghereai albirea.

Mă-nvrednicise timpul să mai rămân în lut,
Sub iernile cu ciucuri s-ascult cum suflă vântul
Și-n primăveri albastre, din locul neștiut,
Să mă ridic spre soare înseninându-ți cântul.

În(semn de frig



Cu mâini de ger mă-mbrățișa iar zarea,
Falangele de nori pocneau în vânt
Articulând furtuni, sporind chemarea
Dezlănțuirii mele în cuvânt.

Cu ochiul stins mă-ncumetam sub semne
Să strâng tăcerile-ntr-un loc ferit,
Aveau să mă rănească și, pesemne,
Le coboram cu grijă-n răsărit.

Spoream culori, mă cufundam în astre,
Eram petala unei albe flori -
Un borangic sub fulgere sihastre,
Un fluture sub geana unor zori.

Am înghețat. În inimă o gheară
A răsucit pumnalul crud, de fier
Când iarna strălucea și-a ei tiară
Privea înghețu-n care stele pier.

Interioare



Ne întrebăm mereu de ce tăcerea
E talismanul nopților curbate,
Ne suprimăm în ploi acum durerea
Și ne-adâncim în marea ce se zbate.

Să te cunosc, aș întreba oriunde
Aș strânge-n mine loc și căutare
Când zările ne vor pieri sub unde,
Să nu mai fie semne de-ntrebare.

Să nu ni se desprindă-n zări cocorii,
Zăpezile să nu ne-mbrace cântul
Când printre amintiri se lasă norii,
Noi să-ncălzim cu inima pământul.

Număr par


Să te-nvrăjbești cu somnul, să te ridici din mine -
Un răsărit ce doare la margine de zări,
Să te încumeți iarăși să îmi trimiți lumine,
Ca să-nfloresc și-n iarna cu sute de plecări.

Să nu mă-nghețe timpul; flămândă iar, secunda
Să nu se mai încarce cu-al vieții mele mers
Și-n fluviul care curge, neobosită, unda
S-aline în tăcere neînțelesu-mi vers.

Să descifrezi în treceri aceeași frumusețe
Pe care am lăsat-o în geana unei ploi,
Când cerul ne primește în brațe-i cu tandrețe,
Să fim perechi de stele, să fim aceiași doi.

Giulgiu


Închisă-n clipă, zăvorând trecutul,
Am aruncat un zâmbet pe o frunză
În iarnă, frigul îmi arsese scutul,
Iar cerul, ochiului îmi fuse pânză.

Rămasă-n tine, așteptam o boare,
Din sfârcul dimineții - lapte-ceață,
Să mă hrănesc c-o altă-nsingurare
Și să mi-ajungă mult... cât pentr-o viață.

Dospită-n noapte, căutam limanul
Dorințelor de tine însetate
Și mă hrăneam c-un cântec din pianul
Tăcerilor de morți amanetate.

Azi n-am rămas decât o amintire
Ce-și plânge-ncet culorile din vreme,
Mătase aruncată peste Fire
Acoperind în taină vechi dileme.

Pogorâre

 Pontificat de lună, un aer mă-mpresoară
Coroana-i aurie se umple azi de nori,
Apoi cu măiestrie în lume se coboară
Să-ncarce de lumină pe triștii trecători.

Pe lespedea cetății prea multe lacrimi stinse,
Atâta suferință din ochi încremeniți
Credințele surpate se lasă-n pace ninse,
Copacii re-nvierii sunt iar înmuguriți.

Când rădăcina vremii va odihni secunda,
Îți voi cuprinde-n brațe chiar trupul uns cu mir,
Voi înflori în tine cum într-un fluviu unda
Și-n cântec ne vom stinge sub foi de calomfir.

Cântec de final


Arpegii arcuite încununează note,
Solfegiem tristețea și ne-ndârjim chemarea
Ca nu cumva din umbre să mai apară flote,
În marea de-ncercare să ni se-nece zarea.

Ne scriem pe arcușuri, 'nainte de plecare,
Din fiecare faptă o altă contopire...
Eu te-am adus în mine, tu te-ai topit în sare
Și-n valul ce se sparge – o albă risipire.

Ne fremătase vântul prin crengile de viață,
Luasem primăvara cu noi chiar pe banchize,
Ne aruncasem iarăși rătăcitori în ceață
Cum cerșetorul hrana în vechile valize.

Dar nu-ntrebasem timpul cu ce vârtej ne soarbe
Și aruncasem gerul hipnotizat pe-o floare,
Sporind în iarna crudă, în tonurile oarbe,
Destinul sfărâmării - adânc, fără culoare.

Pe muchii


Se scutură pe câmpuri, azi, cenușa
Am ars ca tine, omule de lut,
Deși-nchisesem dinspre soare ușa –
Să nu mi se zărească trupul slut.

Eram un semn, o floare împietrită,
O slovă aruncată pe un rând,
Neînflorita nopților, cernită,
În orga ploilor, mereu, plângând.

Mă luminase cântul stivuirii
Și înflorisem în al serii nai
Purtând pe umeri semnele iubirii
Și-al cețurilor tainic evantai.

Doar dorul către tine mă ținuse -
O pasăre desprinsă dintr-un stol;
În lumea cetățuii fără vise
Arsesem lent... o rază stinsă-n gol.

La ceas de așteptare



Mai caută-n iarna cu file veline
Și-n ochii de gheață cu gene de-arginturi,
Să-mi spui despre stele, să-mi spui despre tine,
Să-mi umpli tristețea c-un roi de săruturi.

Mai scrie-mi de păsări, de zboruri rotate,
Epistolei tale să-i dărui lucire
La vreme de ceață, în mine-ancorate,
Vor sta așteptarea și-un semn de iubire.

În irisul nopții se-așterne tăcere,
Mustind înspre fluviu, cad brume-nvechite
Sub calpe însemne se-ascunde-o durere
Și brațele mele... întinse, iubite!