M-alungă vântul care şterge urme,
Mă prinde ploaia care mă iubeşte,
Strângând în ropotu-i cu glas de cleşte
Tăceri pe care vreau să mi le sfarme.
Şi nu-mi doresc s-agonizez sub frunze,
Respirul meu să-ncânte cenuşiul -
Un joc luminii pus în Surugiul
Ce-aduce nopţii lacrimi în obuze.
Când plânsul meu va rătăci cărare
Cu pofta lui octombrie învinsă,
Să şterg din ochii mei o întrebare
Rămasă-n tine, toamnă, necuprinsă,
Rugină să-mi păstreze în culoare,
Ca să opresc în mine jale stinsă...
ANNA RAIN Văzusem ochii tăi într-o dimineaţă cu ceaţă/ urcau muntele de gheaţă/ m-am gândit atunci că ploaia palmelor mele îţi va fi frânghia cu care vei escalada în timp; de vrei,apucă secunda şi smulge-i pilonul de sub picioare/ să ne fim ploaie şi soare/ pe veşnicie...
Câte întrebări rămân în noi... şi câte nerăspunsuri.
RăspundețiȘtergere"cu pofta lui octombrie învinsă".
Frumos, Ană, frumos.
Să-ţi fie tristeţea doar poetică, în realitate stropi de viaţă pură, blândă să te-nfăşoare.
pup!
RăspundețiȘtergereOana, mă bucură cuvintele oamenilor ca tine. E semn că trecerea nu le e oricum pe aici!
RăspundețiȘtergereanna
Anonim, pupi mneata, dar ştii pe cine???
Mi-a plăcut poezia....remarc ultimele doua strofe....sa-ţi fie bine.
RăspundețiȘtergere