joi, 24 octombrie 2013

o mască de pânză




peste chipul care a uitat
să anine în colțul gurii
un surâs
simplu ca un fir de romaniță
în palma unei primăveri
peste ochii
care au uitat să mă privescă
așa
ca la început
într-o vară când fluviul
nu mai știa pe de rost cântecele câmpiei
peste fruntea poetului îngândurată
în toamna când vadurile
se umplu de regăsiri
și prin somn ni se perindă
păsări de gips
mari cât întrebările
care ne susțin îndoiala
o mască de pânză
peste care voi arunca lavanda unei seri
și cuvintele ei furate de prin poeme
scrise înlăuntrul neputințelor
îmbrăcate în litere

ca să poți iubi




  • nu-ți trebuie o inimă
    cât un megalopolis

    locuită de prea multe glasuri
    bucata asta din tine
    ar ceda
    fluvii roșii ar inunda valea
    sufletului tău
    unde să reverși atâta dragoste, iubitule?

    e oare dragoste?
    spui încercând să-mi prinzi
    în privire un zâmbet
    poate ultimul
    deși sunt convinsă că zâmbetele mele
    n-or să se sfârșească niciodată
    pentru tine

    prea mult, prea mult...!!
    îți șoptești în barbă

    ca să poți iubi
    îți trebuie o inimă -
    doar una singură, adaug
    și o dragoste
    cât un megalopolis de mare

când te lepezi de mine



mi se colorează pielea în verde
șopârlă târând
nepăsarea
până când nopțile te pun să numeri pietre
sub care m-ascund
fără să mă vezi
rece
stingheră
fricoasă
ca un gând strecurat fără
ca cineva să-l pipăie
cu auzul
fără ca cineva să-l întrebe
ce e cu tine, străine?

când te lepezi de mine
cifra doi
se dizolvă
în verdele paris
pus să ne otrăvească
încrederea
și-atunci îndoiala se face
o șopârlă
rece
lunecoasă
și plină de venin
încât, crede-mă
îmi vine să-ți spun
de ce naiba te mai lepezi de mine?

îndeletnicirea mea e viața




în fiecare zi
pornesc prin ea la pas
uneori cu dreptul
alteori cu stângul
ce-i drept niciodată nu țin cont
nu-mi pun mănuși
în timp ce-i fardez chipul
o rimelez cu păsări călătoare
și-i pun în colțul gurii
mereu câte un zâmbet
birdie îmi spunea să-i culeg
de sub streașina ochiului
toate lacrimile
zic
lasăăăăăă
uneori avem nevoie de ploaie
altfel de ce-ar mai fi fost inventat curcubeul?

sâmbătă, 19 octombrie 2013

cu siguranță altfel


așa mi-ai spus
în seara când mă asemănam
cu păsările din colivii
ciugulind cu stil
fărâme de singurătatate

altfel cum?
insistam fără să țin cont
că stoluri lungi
se roteau în jurul gratiilor
simțind mâna păpușarului
când li se mânuia zborul
de parcă toate ar fi trebuit să fie
embleme - bănuți zornăitori într-o pușculiță
bucurând copilul sărac

altfel, repetai
ridicând din umeri
ca un nevinovat
în timp ce volbura se cățăra
pe genunchiul femeii
care legăna colivia cu păsări
multe păsări

ca o mărturisire



îmbrac aerul
un război se termină
altul începe
ziua de azi îmi lasă trotil
pe gulerul hainei tale
mături cu ea secundele
arunci într-un colț timpul nepetrecut
apoi împarți veștile de pe front
cu îndemânarea unei ape
care-și cunoaște matca
mâine vom scrie cronici
eu cu memoria unui refugiu
inventat în lăcașul numit om
tu cu pornirea furtunoasă
a unui atac
la adresa vieții pe care nimeni
n-o mai revendică
prea multă incertitudine bântuie
frământările noastre - prizonieri
în lumina unei zile putrede
să fie ultima, zic
adâncită în tine mai mult ca niciodată

spuneți-i voi



omului fără chip
că mansardele părăsite
sunt un loc bun
pentru femeia alungată
din poem
în singurătatea acestora
ea devorează timpul
ceasurile părăsite prin cufere vechi
au uitat să vorbească
le șuieră psalmii printre dinți
rotunjind ruga păcătoasei
lăsată în umbra unei ferestre minuscule

aici nimeni nu mai citește
cuvintele își plimbă siluetele stranii
printr-o realitate halucinantă
unde păsările sunt umbre
proiectate pe dorința unei înălțări
nimic nu se mai mișcă
e inert până și zâmbetul balerinei
din cutiuța muzicală
un arc îi leagănă moartea
în timp ce femeia își împrăștie
arterele printre pietrele smălțuite
cu ochi de libelule

sechestrat

 în singurătate
zâmbetul meu devine o linie
pe care tu mai așezi câte un poem
precum lăstunii
când se pregătesc toamna de plecare
e zarvă
și regret
zâmbetul meu bântuie înfrigurat
pe străzile pustii ale urbei
în care parcă toate ceasurile
au amuțit cu regretul
că-n pâlnia morții
turnaseră tot timpul în care am fi putut fi fericiți
așa
puțin
cât o zbatere
sau cât mi-aș duce genunchii la piept
ghemuindu-mă în mine
ca să cresc mai apoi într-zi
când somnul se va degrada
și zâmbetul meu se va întoarce în cuibul de unde a plecat
să te îmbrățișeze iar și iar
într-o mansardă garnisită cu libelule

prin mine trec oameni




cu minutele lor învelite în întrebare
cu neodihna unor nopți
pe care nici eu nu le descifrez uneori
poate de prea multe ecouri
pe care tu le părăsești
deși îmi spui
că suntem amândoi pe același mal

cum să te cred
când vâsla asta a încrederii e ruptă
când fluviul îți aruncă poemele
în brațele altei femei
pe care eu o simt
în iarna ce-mi prinde sufletul în menghină
cum să te țin de mână
când cioburile de cuvinte aruncate
trasează drumuri unde pasul se pierde
într-o neînțelegere prea roșie
ca să fie ștearsă vreodată

prin mine trec oameni, atâția oameni
cu zâmbetul lor cuneiform
cu așchiile lor de viață gata să ardă
cu frunzele lor scrise în ani și ani petrecuți laolaltă
iar eu rămân copacul ce le caută vântul
le strânge nimicul cu ramurile sale
și-i leagănă
așa cum și pe tine te-am legănat
cu toată blândețea mea
ascunsă în muguri
pentru că-mi place să mă risipesc
în cel care nu trebuie să mă iubească

azi noapte


mâna poetului
s-a odihnit pe ideea unei femei

i-a luat ceva timp
având în vedere distanța -
fluviul măsoară cu pasul
tot ce a rămas neînțeles:
un adio
un noapte bună
un sărut pa marginea ferestrei
un adagio pe care doar sufletul ei
poate să lunece
când trupul i se pierde în somn
printre sunete
ce nu-și mai dezbracă haina

în frig poetul a plecat printre ceasornice
să interogheze timpul
să caute litere
pentru toate retragerile în sine
pentru zilele în care îi spune femeii
"azi voi trăi și pentru tine -
puțin și neîndestulător, iubito"
în timp ce visătorii
își lasă zâmbetele în carnea ei albă
înflorind permanent
treceri...

să nu răspunzi



cuvintele mele n-atârnă -
sunt doar niștre zaruri mici
uitate prin caverne
respirațiile din tine le mătură
ploile din mine le scurg
până în valea unde fluviul
vrea să se odihnească
așa ca tine
obosit de bucuria cuvintelor
pe care le înnegrești
cu puncte
norocoase, ar spune malul iubitor de apă
ghinioniste, ar spune așchiile de lumină
venite să înțepe singurătatea
omului care așteaptă să moară
curate, aș spune eu
ștergând un flaut
ce caută mâna unde sunetele
s-au ascuns în ultima vreme

lângă mine doar o absență
îmbrăcată în frig

sunt departe



de mine
mai mult decât sunt nu sunt
o arhitectură simplă
nestudiată
în care semantica toleranței
își tonifică tenul
cu fiecare zi trăită

nu știu de ce fiecare casă
pe care o umplu cu tine
se surpă
nici măcar cutremur
nici măcar strigătul meu
în colul unei singurătăți
atinse de viruși
doar un șuierat trecut
pe deasupra cuvintelor
când rămânem deținuți
în celula cu te iubesc-uri încătușate

și tu-mi zâmbești
crezând că mă alint -
în fond e doar gândul c-aș vrea
să mă auzi când respir...

descifrez



în mișcare de mușchi
încrâncenarea feței tale
îi dau un sens
sub lentilă ochiul doare
ocolește adevărul meu
și cuvintele care vor să te îmbrace
“sunt obosit” îmi spui
“vreau să ascult”
și locul de lângă mine rămâne gol
ca o temniță
din care au fugit condamnații
în frig am învățat să aștept –
sunt un călător uitat într-o haltă
prin inima ta
trec deseori trenuri…

înainte



de a descoperi
partea necrozată a vieții
legați harpele de căpătâiul
unei stări
alungiți-le cu un cântec
fie și trist
pentru că numai așa
veți putea păstra coerența
unei treceri
ne sunt de ajuns atâtea sincope
vrem linu-i lin
și floare în galop nebun
vrem toamnă seducătoare
și ierni dactilografiate
în biroul unde
cerneala nu se usucă niciodată
pentru că vocile știu
să umple spațiile pe care
umbrele alunecă din când în când...

fără a iubi



nu se caută drumul
nici vremea când să-ți lași caii
pe iarba gândului
nici umbra iubitei
pierdută printre sunetele fluviului

fără a iubi
cum să ții de mână
albatrosul dornic de înalt
cum să făurești literă
din sunetul pe care frica mea
îl construiește
când pleci printre copacii
altor păduri
la fel de singure
la fel de umbroase

fără a iubi,
fluturii din poeme
vor deveni simple diacritice
pentru frisoanele
unei singurătăți
numai de ea înțelese
și-atunci sincopele unui mers
vor deveni mreje
pentru o moarte îndestulătoare

când iar
și iar
și iar
fabricăm în fagurii casei
uitarea de noi -
triști într-un interogatoriu fără final

sigur



un drum va mai trece
prin măduva mea plină de iarnă
un făgaș socotit
să poarte pasul orbului
prin zăpada
în care capriciile unei vremi
își aruncă măselele stricate
nimic alb
nimic nou
nimic din migrația păsărilor
ce m-au traversat
și ieri
și azi
ca de fiecare dată când
ridic pânzele să merg mai departe

un vânt travestit
mă însoțește
spuneai că e ultima paradă
când frigul iese dezbrăcat
fără să-i pese că-l putem vedea

poate


 e de vină acest octombrie
răsucit pe talerul balanței
se caută un echilibru
în timp ce frigul atârnă
în mine cât mai mult
se aud trosnind parâmele
aici
înăuntru
acostează o brumă
apoi un geamăt de fluviu
mai trece câte-un strigăt
ori câte-o pasăre strivind aerul
îmi lipsesc ancore
și cuvinte încăpătoare
îmi lipsești tu
băncile unei faleze
și poate acel "te iubesc pentru că nu trebuie să te iubesc"
lăsat la prova unui vapor
care urmează să plece...

era mai bine cu ușile închise




cuvântul nealterat
ar fi construit zidul
furtunile ar fi trecut deasupra
și păsările cuib și-ar fi găsit în stele
departe
mult prea departe de fugarul meu suflet -
rămas un portativ pentru semne
pentru mi-nele meu supus trecerii
când structurile se descompun
fără să te întrebe dacă ești de acord

dacă n-aș fi deschis ușile
anii mei ar fi rămas lujere uscate
sub povara unor ochi fără rod
mână întinsă
fără a primi răsplata îndelungului chin
de a făuri
îngeri decăzuți, plutitori cu măștile iernii
pregătite să ne coloreze măduva cu frig

nu-ți vine să închizi ușile
când hemoleucogramele arată că
drumul tău alb
și drumul tău roșu
se împletesc până acolo unde moartea
va colora trapa cu un gest
numai de ea știut
în timp ce păsările vor coborî pe zidul tău
pentru mici instantanee
așa - ca de ultim album
adunând faptele ultimei risipitoare

pașii mei



pe culoarul unei inimi
ce nu mai vrea să bată
aritmic
ne căutăm umbrele
și nu găsim nici măcar
cuvântul iluzie
care le-ar putea înlocui
atunci luăm în brațe iernile
din calendare
le dăm nume
și cu naivitatea încrezătorului
le cerem să ningă
peste roșul unei inimi
care nu-și mai răscumpără nicio bătaie

coexistăm



în poeme cu lirism evident
strângem sub litere
durerea unor singurătăți perene
enigma unor trasee
și mutilarea unor iubiri
noi
căutătorii de odihnă
sub cadrane de ceasuri afumate de timp
înșirăm reptile pe cuvinte când
semnele de lumină ne lasă orfani
suntem ai nimănui, iubito
îmi spui din când în când
și niciun leagăn nu ne mai poartă trupul
prea mici să cuprindem literatura
în semnele noastre
care poartă în spate sacii cu fragmente
din istoria unei vieți

dacă



îmi cauți umbra
vei găsi o pânză cu viață
pe alocuri ruptă
acolo unde păsările au trecut
prin mine
să te ajungă
să te atingă
să te hrănească
iubitule
dacă îmi cauți umbra
vei afla
că dincolo de conturul ei
e o deltă
unde poposesc toate cuvintele tale
scrise în după amieze cu plictis
ploi înșelător de calde
și sălcii care tac
a moarte întreruptă de sindrofii -
libelule arzând prin mansardă
sub focul unor tristeți
călătoare
cum păsările
ce vor trece mereu prin mine
când ne îndrăgostim
de umbre

între umbra mea și realitate



e o formă
cu ochi de noapte
și suflet de ziuă îndoliată
parcă tot soarele
s-a strâns într-un melc
părăsit printre ierburi
(vocea ta prea departe
cântecul suspendat în adevăr
cum respirația condamnatului
la moarte)
unde pasul strivește lumina
și cuvântul își potolește somnul
cu semne indescifrabile
(acum înțeleg
rostul tăcerilor tale îndelungi)

din vina luminii



am rătăcit drumul
spre tine, iubitule
prea multe flori scuturându-și hainele
a ninsoare
glezna mea cufundată doare
doare ca liniștea
cuibărită în imagini cu tine
cu noi
cu ploaia
cu melcii
cu nătângii ăia de inorogi
cu fluturi naivi ce au uitat să trăiască
măcar o zi
încă o zi
cât să-și scuture aripile
de zăpada uitării
ce ne-a cuprins
și mă-ntreb
dacă lumina m-a împins spre orbire
cum să-ți mai văd
strălucirea din ochi când îmi citești
poemele fluviului viu?

Tulbure



Oraşul meu se umple de şuvoaie,
Brumaru-i o enclavă inundată,
Mor chiraline în amiezi cu ploaie
Tu-mi ceri să tac, mansarda-i ocupată -

Sunt gânduri triste, sensuri nerostite
Amestecate umbre-n ochi de fluviu,
Cochilii reci şi gesturi părăsite
În palma cunoscutului diluviu.

Damnat să fii, îmi aminteşti de cercuri
De fluturi vii, de zidurile sorţii
Îţi povestesc ceva... e-o zi de miercuri
Iar noi ne amintim de ceasul morţii

Păcate gri şi glas de mandoline,
Oraş de plumb şi ploaie nemiloasă
Azi nu suntem, Nimicul ne-aparţine,
Absurdul este-n noi şi nu ne lasă...

sunt la fel ca celelalte umbre



pe portaluri indecente?
avatar servit luminii
prins în gesturi inocente?

sunt la fel ca celelalte
forme neîndestulate
geometrii în alb și negru
printre puncte-articulate?

sunt la fel ca celelalte
despletitele fecioare
ce îți adăpau iubirea
scursă-n vinul din ulcioare?

sunt la fel ca celelalte
și-o să fiu până la moarte
simpla trecere prin lume
ploaie pe un drum din carte...

Infinit



Când mor cu tine-ţi dau din tot ce sunt -
Miros de prună coaptă în brumar
Peceţi de ploi din cerul tău cărunt
Închid hrisoavele ce-au plâns amar.

Când îţi rămân în minte, rătăcesc,
Secunda o prefac în curcubeu,
Parfum de bergamote risipesc
Şi-n ramuri - cântec îţi şoptesc mereu.

De mă întrebi ce-aş mai putea să-ţi dau,
Aşteaptă-mă cu braţul despletit
De salcie pe mal când se chemau
Iubirile în ochi de asfinţit.

orion



îmi zboară îngerii -
cocori (din hârtia rămasă
pe masa poetului)
trimiși în prea departele deltei

somnul se împletește cu iarna
în care m-ascund
sub o aglomerare de pace -
nostalgii pe care numai el mi le poate
șterge
cu un te iubesc aninat într-un colț de jurnal
unde lasă litere mici
ca niște licurici
în noaptea când îmi caut îngerii
sub semnătura celui mai frumos cuvânt
(l-am fotografiat
într-o zi de miercuri, la plecare
pe furiș
apoi am șters de praf ochelarii de visuri -
poetul meu se trezise din somn)

spatele ei



locul unde păsările
se regăsesc
într-o tapiserie de glasuri
se împletea mătasea cu argintul
maurul căuta să-și lase privirea
în golful acoperit de frunze
doar fereastra îl mai salva
când îi arăta în oglindă
fragilitatea femeii de abanos
ea cu un gând mai departe
de oameni
păsări flamingo pe spatele ei
mai încolo o lăută
și degetele poetului - vorbitoare
în poemul scris
pentru neasemuita lui

să nu mă întrebi



ce pasăre mai pleacă din mine

sar nevrotic vocale
o gamă pierdută în piept
unde respiraţiile
îşi caută portativul potrivit
un bemol pe-o durere
un diez pe-o acceptare

uneori nu văd nimic
doar simt cerul
pe care-mi arunc nedumeririle
şi-atunci alte păsări
se desprind -
în preajma lor
doar întrebările stăruind
într-o enclavă a luminii
încă nelocuită

septembrie absurd



1.clocot de cuvinte sub frunze care nu mai știu să tacă din durere nasc forme îmbracă fiecare deget să mângâie lumina care mi-a rămas din tine opresc doar bizarerii mute strecurate lunecând pe fluviu ca simple păreri bezmetice cum păsările ce-și caută cuibul într-o iarnă când nu ne mai suntem decât săruturi abrazive abandonate într-o cetate veche

2.fluide răsărituri încrustate-n arbori ce-au uitat să se încline în dansul ceții când culoarea se rătăcise în dezertări neînțelese mă cauți mereu am ajuns iluzia unei ploi nu i se fură cerul mă împresoară din singurătate nu se face nimb

3.din pavaj piatra-mi râde haotic mai caut un loc pe pământ arene cu lei își aplaudă morții corupți de iubire se închid ochii în palmele desfăcute un poem se odihnește nu e singur strânge la piept femeia cu doi tatuat pe umăr sub o umbră de amiază adâncită în mansarda cu fluturi

4.și colind prin oglinzi...

zeţar minuţios,




mi-ai pus în palme toamna
cu ploi trândave şi cu frunze moarte
cu irosiri de brume împănate
şi vechi arome adormite-n carte

m-ai adunat în fiecare slovă
sub un tipar de arbore prea şubred
să mă ucizi încet când prea departe
îţi sunt sub cerul înnorat şi putred

azi nu-ţi mai sunt nici filă-ngălbenită
şi nici condei cu vârf de inspiraţii
sunt o consoană ce nu mai respiră
deşi în juru-i saltă aclamaţii

nicio ploaie



nu-și lasă
hainele pe mâna unui necunoscut

“ea” caută pământul însetat
și pomul uscat
și frunza ce tremură
în neliniștea unei nopți
când uiți cuvintele
în poala unui apus fățarnic
pentru că ea știe
rostul căderii
oricâte ploi vremelnice te-ar atinge

și nu-i potop
și nu e amăgire
și nu-i șuvoi
și nu e despletire

e doar un semn că dincolo de alte umbre
va fi aceeași prelungire
de cer în plămânii unui poet care (se) caută

nu mă sperie




mărul ce-și strânge pulpa
sub coaja aurie
și nici frunza îmbătrânită
sub povara aramei
mă tem de brume grele în gene
și oameni cu inima de piatră
de tristeți ascunse în cutiile de pudră
ale clovnilor
și de morți rătăcite în poala
unui octombrie înfiat de frig
copil al nimănui
rătăcit pe drum înainte de a se naște

o pisică leneșă




tolănită pe covor
- pielea ta locul unde
plec deseori pentru safari
chiar dacă leii sunt pe aproape
întotdeauna am cu mine focul
în ochi
în palme
în voce
poate chiar eu sunt o felină
cu aer de femeie neștiută
un continent ce seamănă mai degrabă
cu lipsa POEZIEI adevărate
unde cuvântul e șarpe veninos
într-un hățiș ce te prinde
(ce-i drept, rareori, dar bine)
lipită de tine
cunosc limbile universului
uit de turnul babel
și aștept să-mi întinzi cu tandrețe
cana cu vin și scorțișoară
(s-au cules viile, iubitule
e toamnă
cu must nebun și regrete)

între patru pereți




noi
janis joplin
și echinocțiul de toamnă
o noapte cântărită
în timp ce numărăm meduze
culese din apa unei așteptări
fluviul nostru vărsat
într-o mare albastră
prin care vâslim fără țintă
sau mersul pasiv printre spirale de fum
când nu mai vedem
nici măcar cine suntem
eu vorbesc mult
în timp ce-mi numeri în tăcere
cu degetele coastele
sunt o femeie cu gust de migdale
sub un strat de marțipan -
remediu pentru oboseala ta stranie
într-o noapte cu noi
janis joplin
și-un echinocțiu de toamnă
aproape consumat

toate



adunate în mine
eu - o plantație de bumbac
unde zăpezile își fac deseori casă
așa îmi zboară vremea
cum albul petrecut prin ochii
celor care știu
să potrivească mai apoi culorile
din instinct
adăugând la streașina mea
păsări ce nu vor să mai plece

nici tu nu vrei asta
deși arunci în mine toamne astenice
și primăveri ipohondre
și greieri surzi
și libelule înarmate cu solzi
și dunări supărate pe malurile vechi
și cai fugiți din mansardele aglomerate
ale orașului

toate adunate în nopți de septembrie
cu lună amară
și întrebări lipite de placenta unui seri
în travaliu