peste chipul care a uitat să anine în colțul gurii un surâs simplu ca un fir de romaniță în palma unei primăveri peste ochii care au uitat să mă privescă așa ca la început într-o vară când fluviul nu mai știa pe de rost cântecele câmpiei peste fruntea poetului îngândurată în toamna când vadurile se umplu de regăsiri și prin somn ni se perindă păsări de gips mari cât întrebările care ne susțin îndoiala o mască de pânză peste care voi arunca lavanda unei seri și cuvintele ei furate de prin poeme scrise înlăuntrul neputințelor îmbrăcate în litere |
joi, 24 octombrie 2013
o mască de pânză
ca să poți iubi
nu-ți trebuie o inimă
cât un megalopolis
locuită de prea multe glasuri
bucata asta din tine
ar ceda
fluvii roșii ar inunda valea
sufletului tău
unde să reverși atâta dragoste, iubitule?
e oare dragoste?
spui încercând să-mi prinzi
în privire un zâmbet
poate ultimul
deși sunt convinsă că zâmbetele mele
n-or să se sfârșească niciodată
pentru tine
prea mult, prea mult...!!
îți șoptești în barbă
ca să poți iubi
îți trebuie o inimă -
doar una singură, adaug
și o dragoste
cât un megalopolis de mare
când te lepezi de mine
mi se colorează pielea în verde
șopârlă târând
nepăsarea
până când nopțile te pun să numeri pietre
sub care m-ascund
fără să mă vezi
rece
stingheră
fricoasă
ca un gând strecurat fără
ca cineva să-l pipăie
cu auzul
fără ca cineva să-l întrebe
ce e cu tine, străine?
când te lepezi de mine
cifra doi
se dizolvă
în verdele paris
pus să ne otrăvească
încrederea
și-atunci îndoiala se face
o șopârlă
rece
lunecoasă
și plină de venin
încât, crede-mă
îmi vine să-ți spun
de ce naiba te mai lepezi de mine?
îndeletnicirea mea e viața
în fiecare zi pornesc prin ea la pas uneori cu dreptul alteori cu stângul ce-i drept niciodată nu țin cont nu-mi pun mănuși în timp ce-i fardez chipul o rimelez cu păsări călătoare și-i pun în colțul gurii mereu câte un zâmbet birdie îmi spunea să-i culeg de sub streașina ochiului toate lacrimile zic lasăăăăăă uneori avem nevoie de ploaie altfel de ce-ar mai fi fost inventat curcubeul? |
sâmbătă, 19 octombrie 2013
cu siguranță altfel
așa mi-ai spus
în seara când mă asemănam
cu păsările din colivii
ciugulind cu stil
fărâme de singurătatate
altfel cum?
insistam fără să țin cont
că stoluri lungi
se roteau în jurul gratiilor
simțind mâna păpușarului
când li se mânuia zborul
de parcă toate ar fi trebuit să fie
embleme - bănuți zornăitori într-o pușculiță
bucurând copilul sărac
altfel, repetai
ridicând din umeri
ca un nevinovat
în timp ce volbura se cățăra
pe genunchiul femeii
care legăna colivia cu păsări
multe păsări
ca o mărturisire
îmbrac aerul
un război se termină
altul începe
ziua de azi îmi lasă trotil
pe gulerul hainei tale
mături cu ea secundele
arunci într-un colț timpul nepetrecut
apoi împarți veștile de pe front
cu îndemânarea unei ape
care-și cunoaște matca
mâine vom scrie cronici
eu cu memoria unui refugiu
inventat în lăcașul numit om
tu cu pornirea furtunoasă
a unui atac
la adresa vieții pe care nimeni
n-o mai revendică
prea multă incertitudine bântuie
frământările noastre - prizonieri
în lumina unei zile putrede
să fie ultima, zic
adâncită în tine mai mult ca niciodată
spuneți-i voi
omului fără chip că mansardele părăsite sunt un loc bun pentru femeia alungată din poem în singurătatea acestora ea devorează timpul ceasurile părăsite prin cufere vechi au uitat să vorbească le șuieră psalmii printre dinți rotunjind ruga păcătoasei lăsată în umbra unei ferestre minuscule aici nimeni nu mai citește cuvintele își plimbă siluetele stranii printr-o realitate halucinantă unde păsările sunt umbre proiectate pe dorința unei înălțări nimic nu se mai mișcă e inert până și zâmbetul balerinei din cutiuța muzicală un arc îi leagănă moartea în timp ce femeia își împrăștie arterele printre pietrele smălțuite cu ochi de libelule |
sechestrat
în singurătate
zâmbetul meu devine o linie
pe care tu mai așezi câte un poem
precum lăstunii
când se pregătesc toamna de plecare
e zarvă
și regret
zâmbetul meu bântuie înfrigurat
pe străzile pustii ale urbei
în care parcă toate ceasurile
au amuțit cu regretul
că-n pâlnia morții
turnaseră tot timpul în care am fi putut fi fericiți
așa
puțin
cât o zbatere
sau cât mi-aș duce genunchii la piept
ghemuindu-mă în mine
ca să cresc mai apoi într-zi
când somnul se va degrada
și zâmbetul meu se va întoarce în cuibul de unde a plecat
să te îmbrățișeze iar și iar
într-o mansardă garnisită cu libelule
prin mine trec oameni
cu minutele lor învelite în întrebare cu neodihna unor nopți pe care nici eu nu le descifrez uneori poate de prea multe ecouri pe care tu le părăsești deși îmi spui că suntem amândoi pe același mal cum să te cred când vâsla asta a încrederii e ruptă când fluviul îți aruncă poemele în brațele altei femei pe care eu o simt în iarna ce-mi prinde sufletul în menghină cum să te țin de mână când cioburile de cuvinte aruncate trasează drumuri unde pasul se pierde într-o neînțelegere prea roșie ca să fie ștearsă vreodată prin mine trec oameni, atâția oameni cu zâmbetul lor cuneiform cu așchiile lor de viață gata să ardă cu frunzele lor scrise în ani și ani petrecuți laolaltă iar eu rămân copacul ce le caută vântul le strânge nimicul cu ramurile sale și-i leagănă așa cum și pe tine te-am legănat cu toată blândețea mea ascunsă în muguri pentru că-mi place să mă risipesc în cel care nu trebuie să mă iubească |
azi noapte
mâna poetului
s-a odihnit pe ideea unei femei
i-a luat ceva timp
având în vedere distanța -
fluviul măsoară cu pasul
tot ce a rămas neînțeles:
un adio
un noapte bună
un sărut pa marginea ferestrei
un adagio pe care doar sufletul ei
poate să lunece
când trupul i se pierde în somn
printre sunete
ce nu-și mai dezbracă haina
în frig poetul a plecat printre ceasornice
să interogheze timpul
să caute litere
pentru toate retragerile în sine
pentru zilele în care îi spune femeii
"azi voi trăi și pentru tine -
puțin și neîndestulător, iubito"
în timp ce visătorii
își lasă zâmbetele în carnea ei albă
înflorind permanent
treceri...
să nu răspunzi
cuvintele mele n-atârnă - sunt doar niștre zaruri mici uitate prin caverne respirațiile din tine le mătură ploile din mine le scurg până în valea unde fluviul vrea să se odihnească așa ca tine obosit de bucuria cuvintelor pe care le înnegrești cu puncte norocoase, ar spune malul iubitor de apă ghinioniste, ar spune așchiile de lumină venite să înțepe singurătatea omului care așteaptă să moară curate, aș spune eu ștergând un flaut ce caută mâna unde sunetele s-au ascuns în ultima vreme lângă mine doar o absență îmbrăcată în frig |
sunt departe
de mine mai mult decât sunt nu sunt o arhitectură simplă nestudiată în care semantica toleranței își tonifică tenul cu fiecare zi trăită nu știu de ce fiecare casă pe care o umplu cu tine se surpă nici măcar cutremur nici măcar strigătul meu în colul unei singurătăți atinse de viruși doar un șuierat trecut pe deasupra cuvintelor când rămânem deținuți în celula cu te iubesc-uri încătușate și tu-mi zâmbești crezând că mă alint - în fond e doar gândul c-aș vrea să mă auzi când respir... |
descifrez
în mișcare de mușchi încrâncenarea feței tale îi dau un sens sub lentilă ochiul doare ocolește adevărul meu și cuvintele care vor să te îmbrace “sunt obosit” îmi spui “vreau să ascult” și locul de lângă mine rămâne gol ca o temniță din care au fugit condamnații în frig am învățat să aștept – sunt un călător uitat într-o haltă prin inima ta trec deseori trenuri… |
înainte
de a descoperi partea necrozată a vieții legați harpele de căpătâiul unei stări alungiți-le cu un cântec fie și trist pentru că numai așa veți putea păstra coerența unei treceri ne sunt de ajuns atâtea sincope vrem linu-i lin și floare în galop nebun vrem toamnă seducătoare și ierni dactilografiate în biroul unde cerneala nu se usucă niciodată pentru că vocile știu să umple spațiile pe care umbrele alunecă din când în când... |
fără a iubi
|
sigur
un drum va mai trece prin măduva mea plină de iarnă un făgaș socotit să poarte pasul orbului prin zăpada în care capriciile unei vremi își aruncă măselele stricate nimic alb nimic nou nimic din migrația păsărilor ce m-au traversat și ieri și azi ca de fiecare dată când ridic pânzele să merg mai departe un vânt travestit mă însoțește spuneai că e ultima paradă când frigul iese dezbrăcat fără să-i pese că-l putem vedea |
poate
răsucit pe talerul balanței se caută un echilibru în timp ce frigul atârnă în mine cât mai mult se aud trosnind parâmele aici înăuntru acostează o brumă apoi un geamăt de fluviu mai trece câte-un strigăt ori câte-o pasăre strivind aerul îmi lipsesc ancore și cuvinte încăpătoare îmi lipsești tu băncile unei faleze și poate acel "te iubesc pentru că nu trebuie să te iubesc" lăsat la prova unui vapor care urmează să plece... |
era mai bine cu ușile închise
cuvântul nealterat ar fi construit zidul furtunile ar fi trecut deasupra și păsările cuib și-ar fi găsit în stele departe mult prea departe de fugarul meu suflet - rămas un portativ pentru semne pentru mi-nele meu supus trecerii când structurile se descompun fără să te întrebe dacă ești de acord dacă n-aș fi deschis ușile anii mei ar fi rămas lujere uscate sub povara unor ochi fără rod mână întinsă fără a primi răsplata îndelungului chin de a făuri îngeri decăzuți, plutitori cu măștile iernii pregătite să ne coloreze măduva cu frig nu-ți vine să închizi ușile când hemoleucogramele arată că drumul tău alb și drumul tău roșu se împletesc până acolo unde moartea va colora trapa cu un gest numai de ea știut în timp ce păsările vor coborî pe zidul tău pentru mici instantanee așa - ca de ultim album adunând faptele ultimei risipitoare |
pașii mei
pe culoarul unei inimi ce nu mai vrea să bată aritmic ne căutăm umbrele și nu găsim nici măcar cuvântul iluzie care le-ar putea înlocui atunci luăm în brațe iernile din calendare le dăm nume și cu naivitatea încrezătorului le cerem să ningă peste roșul unei inimi care nu-și mai răscumpără nicio bătaie |
coexistăm
în poeme cu lirism evident strângem sub litere durerea unor singurătăți perene enigma unor trasee și mutilarea unor iubiri noi căutătorii de odihnă sub cadrane de ceasuri afumate de timp înșirăm reptile pe cuvinte când semnele de lumină ne lasă orfani suntem ai nimănui, iubito îmi spui din când în când și niciun leagăn nu ne mai poartă trupul prea mici să cuprindem literatura în semnele noastre care poartă în spate sacii cu fragmente din istoria unei vieți |
dacă
îmi cauți umbra vei găsi o pânză cu viață pe alocuri ruptă acolo unde păsările au trecut prin mine să te ajungă să te atingă să te hrănească iubitule dacă îmi cauți umbra vei afla că dincolo de conturul ei e o deltă unde poposesc toate cuvintele tale scrise în după amieze cu plictis ploi înșelător de calde și sălcii care tac a moarte întreruptă de sindrofii - libelule arzând prin mansardă sub focul unor tristeți călătoare cum păsările ce vor trece mereu prin mine când ne îndrăgostim de umbre |
între umbra mea și realitate
e o formă cu ochi de noapte și suflet de ziuă îndoliată parcă tot soarele s-a strâns într-un melc părăsit printre ierburi (vocea ta prea departe cântecul suspendat în adevăr cum respirația condamnatului la moarte) unde pasul strivește lumina și cuvântul își potolește somnul cu semne indescifrabile (acum înțeleg rostul tăcerilor tale îndelungi) |
din vina luminii
am rătăcit drumul
spre tine, iubitule
prea multe flori scuturându-și hainele
a ninsoare
glezna mea cufundată doare
doare ca liniștea
cuibărită în imagini cu tine
cu noi
cu ploaia
cu melcii
cu nătângii ăia de inorogi
cu fluturi naivi ce au uitat să trăiască
măcar o zi
încă o zi
cât să-și scuture aripile
de zăpada uitării
ce ne-a cuprins
și mă-ntreb
dacă lumina m-a împins spre orbire
cum să-ți mai văd
strălucirea din ochi când îmi citești
poemele fluviului viu?
Tulbure
Oraşul meu se umple de şuvoaie,
Brumaru-i o enclavă inundată,
Mor chiraline în amiezi cu ploaie
Tu-mi ceri să tac, mansarda-i ocupată -
Sunt gânduri triste, sensuri nerostite
Amestecate umbre-n ochi de fluviu,
Cochilii reci şi gesturi părăsite
În palma cunoscutului diluviu.
Damnat să fii, îmi aminteşti de cercuri
De fluturi vii, de zidurile sorţii
Îţi povestesc ceva... e-o zi de miercuri
Iar noi ne amintim de ceasul morţii
Păcate gri şi glas de mandoline,
Oraş de plumb şi ploaie nemiloasă
Azi nu suntem, Nimicul ne-aparţine,
Absurdul este-n noi şi nu ne lasă...
sunt la fel ca celelalte umbre
pe portaluri indecente? avatar servit luminii prins în gesturi inocente? sunt la fel ca celelalte forme neîndestulate geometrii în alb și negru printre puncte-articulate? sunt la fel ca celelalte despletitele fecioare ce îți adăpau iubirea scursă-n vinul din ulcioare? sunt la fel ca celelalte și-o să fiu până la moarte simpla trecere prin lume ploaie pe un drum din carte... |
Infinit
Când mor cu tine-ţi dau din tot ce sunt - Miros de prună coaptă în brumar Peceţi de ploi din cerul tău cărunt Închid hrisoavele ce-au plâns amar. Când îţi rămân în minte, rătăcesc, Secunda o prefac în curcubeu, Parfum de bergamote risipesc Şi-n ramuri - cântec îţi şoptesc mereu. De mă întrebi ce-aş mai putea să-ţi dau, Aşteaptă-mă cu braţul despletit De salcie pe mal când se chemau Iubirile în ochi de asfinţit. |
orion
îmi zboară îngerii - cocori (din hârtia rămasă pe masa poetului) trimiși în prea departele deltei somnul se împletește cu iarna în care m-ascund sub o aglomerare de pace - nostalgii pe care numai el mi le poate șterge cu un te iubesc aninat într-un colț de jurnal unde lasă litere mici ca niște licurici în noaptea când îmi caut îngerii sub semnătura celui mai frumos cuvânt (l-am fotografiat într-o zi de miercuri, la plecare pe furiș apoi am șters de praf ochelarii de visuri - poetul meu se trezise din somn) |
spatele ei
locul unde păsările se regăsesc într-o tapiserie de glasuri se împletea mătasea cu argintul maurul căuta să-și lase privirea în golful acoperit de frunze doar fereastra îl mai salva când îi arăta în oglindă fragilitatea femeii de abanos ea cu un gând mai departe de oameni păsări flamingo pe spatele ei mai încolo o lăută și degetele poetului - vorbitoare în poemul scris pentru neasemuita lui |
să nu mă întrebi
ce pasăre mai pleacă din mine
sar nevrotic vocale
o gamă pierdută în piept
unde respiraţiile
îşi caută portativul potrivit
un bemol pe-o durere
un diez pe-o acceptare
uneori nu văd nimic
doar simt cerul
pe care-mi arunc nedumeririle
şi-atunci alte păsări
se desprind -
în preajma lor
doar întrebările stăruind
într-o enclavă a luminii
încă nelocuită
septembrie absurd
1.clocot de cuvinte sub frunze care nu mai știu să tacă din durere nasc
forme îmbracă fiecare deget să mângâie lumina care mi-a rămas din tine
opresc doar bizarerii mute strecurate lunecând pe fluviu ca simple
păreri bezmetice cum păsările ce-și caută cuibul într-o iarnă când nu ne
mai suntem decât săruturi abrazive abandonate într-o cetate veche
2.fluide răsărituri încrustate-n
arbori ce-au uitat să se încline în dansul ceții când culoarea se
rătăcise în dezertări neînțelese mă cauți mereu am ajuns iluzia unei
ploi nu i se fură cerul mă împresoară din singurătate nu se face nimb
3.din pavaj piatra-mi râde haotic mai caut un loc pe pământ arene cu
lei își aplaudă morții corupți de iubire se închid ochii în palmele
desfăcute un poem se odihnește nu e singur strânge la piept femeia cu
doi tatuat pe umăr sub o umbră de amiază adâncită în mansarda cu fluturi
4.și colind prin oglinzi...
zeţar minuţios,
mi-ai pus în palme toamna cu ploi trândave şi cu frunze moarte cu irosiri de brume împănate şi vechi arome adormite-n carte m-ai adunat în fiecare slovă sub un tipar de arbore prea şubred să mă ucizi încet când prea departe îţi sunt sub cerul înnorat şi putred azi nu-ţi mai sunt nici filă-ngălbenită şi nici condei cu vârf de inspiraţii sunt o consoană ce nu mai respiră deşi în juru-i saltă aclamaţii |
nicio ploaie
nu-și lasă hainele pe mâna unui necunoscut “ea” caută pământul însetat și pomul uscat și frunza ce tremură în neliniștea unei nopți când uiți cuvintele în poala unui apus fățarnic pentru că ea știe rostul căderii oricâte ploi vremelnice te-ar atinge și nu-i potop și nu e amăgire și nu-i șuvoi și nu e despletire e doar un semn că dincolo de alte umbre va fi aceeași prelungire de cer în plămânii unui poet care (se) caută |
nu mă sperie
mărul ce-și strânge pulpa sub coaja aurie și nici frunza îmbătrânită sub povara aramei mă tem de brume grele în gene și oameni cu inima de piatră de tristeți ascunse în cutiile de pudră ale clovnilor și de morți rătăcite în poala unui octombrie înfiat de frig copil al nimănui rătăcit pe drum înainte de a se naște |
o pisică leneșă
tolănită pe covor - pielea ta locul unde plec deseori pentru safari chiar dacă leii sunt pe aproape întotdeauna am cu mine focul în ochi în palme în voce poate chiar eu sunt o felină cu aer de femeie neștiută un continent ce seamănă mai degrabă cu lipsa POEZIEI adevărate unde cuvântul e șarpe veninos într-un hățiș ce te prinde (ce-i drept, rareori, dar bine) lipită de tine cunosc limbile universului uit de turnul babel și aștept să-mi întinzi cu tandrețe cana cu vin și scorțișoară (s-au cules viile, iubitule e toamnă cu must nebun și regrete) |
între patru pereți
noi janis joplin și echinocțiul de toamnă o noapte cântărită în timp ce numărăm meduze culese din apa unei așteptări fluviul nostru vărsat într-o mare albastră prin care vâslim fără țintă sau mersul pasiv printre spirale de fum când nu mai vedem nici măcar cine suntem eu vorbesc mult în timp ce-mi numeri în tăcere cu degetele coastele sunt o femeie cu gust de migdale sub un strat de marțipan - remediu pentru oboseala ta stranie într-o noapte cu noi janis joplin și-un echinocțiu de toamnă aproape consumat |
toate
adunate în mine eu - o plantație de bumbac unde zăpezile își fac deseori casă așa îmi zboară vremea cum albul petrecut prin ochii celor care știu să potrivească mai apoi culorile din instinct adăugând la streașina mea păsări ce nu vor să mai plece nici tu nu vrei asta deși arunci în mine toamne astenice și primăveri ipohondre și greieri surzi și libelule înarmate cu solzi și dunări supărate pe malurile vechi și cai fugiți din mansardele aglomerate ale orașului toate adunate în nopți de septembrie cu lună amară și întrebări lipite de placenta unui seri în travaliu |
Abonați-vă la:
Postări (Atom)