Pintre lacrimi,
ochii mei caută dimineaţa
în care m-ai strigat,
poate mult prea încet,
ca să n-audă roua
şi să fugă în pământul uscat
de aşteptare.
Câte stele-am pierdut
şi câte ploi am rătăcit
ca să te mai pot asculta
încă o dată?
...şi iar, şi iar,
până ce tainele se vor fi dezbrăcat
de uimire
şi polii vor fi migrat înspre ecuator.
Dac-aş fi strigat eu
în dimineaţa asta,
prea multă ceaţă ar fi cuprins aerul
pe care-l respir
şi-atunci, cuvintele mele
ar fi rămas fără nume,
oarbe în hăţişul plin de amar.
ANNA RAIN Văzusem ochii tăi într-o dimineaţă cu ceaţă/ urcau muntele de gheaţă/ m-am gândit atunci că ploaia palmelor mele îţi va fi frânghia cu care vei escalada în timp; de vrei,apucă secunda şi smulge-i pilonul de sub picioare/ să ne fim ploaie şi soare/ pe veşnicie...
O dimineata a cautarii printre amintiri si simtaminte confuze...
RăspundețiȘtergereCurand ceata va disparea iar zorii urmatoarei zile, cea a regasirii, se va ivii.
Când se vor ivi certitudinile, durerile se vor stinge, iar bucuriile nu vor mai fi întemniţate.
RăspundețiȘtergereTe salut, Cristina!
Te iubesc,te voi iubi si te iubesc enorm!pup!
RăspundețiȘtergere