sâmbătă, 30 iulie 2011

Alegorie




Am scris pe frunza ierbii nostalgie
În vara care trece peste ape,
M-am strecurat în vers de elegie,
Chiar dacă tu n-ai fost de mine-aproape.

Distanţele au prins în mreje zarea,
I-au dat albastru plin de-mpovărare,
Furtuni de-nchipuire brăzdau marea
Şi-alunecau în ochi plini de mirare.

Nici malul nu putea să înţeleagă.
Nici vântul nu ştia cum să alerge.
Iubirea noastră mai era întreagă?
Din ce blestem voia să se dezlege?

Şi-n care stâncă să-şi ucidă visul
Când albatroşii-mi pescuiau privirea?
În palme încă mai păstram înscrisul,
Secretul apei, vraja, nălucirea.

Am scris pe cerul îmbrăcat cu stele,
Şi-n pas de lună pus-am reverie,
M-am îmbrăcat în strai de imortele
Şi-am stins tăceri… să-ţi fiu alegorie.

joi, 28 iulie 2011

Curgere

Ca un râu
- în jurul tău –
curgere

mi-au fugit rădăcinile,
când încolţită în tine,
mă ridicam
lotus galben
din ape neîncepute

ne spulberă liniştea
cânt de iubire,
adunăm sunete
răsfirate în cercuri
şi ne-mpletim

hrană zilei,
ofrandă soarelui –
iubirea noastră la început de lume
deschisă

ochi;
tremură în irişi atingerea
când inspir
şi mă topesc
într-o nouă îmbrăţişare


ca un râu
- în jurul tău –
curgere...

miercuri, 27 iulie 2011

nelinişti

Nelinişti strecurate-n roade
În pulpa unui măr verzui,
Necunoscute-n acolade
Cu irişi plini de praf gălbui.

Nelinişti prinse-n colţ de iarbă,
În strop de rouă-mbălsămat -
O dimineaţă pururi oarbă
În aer negru, sugrumat.

Nelinişti ce nu pot cuprinde
Al zilei ceas, cu limbi de foc,
Ce-n gura verii se aprinde
Ca vraja într-un vechi ghioc.

Nelinişti prinse-n guri de cioburi -
Fărâme dintr-o albă stea
Se scutură pe triste globuri,
Împodobind iar dragostea.

marți, 26 iulie 2011

A(prinderi)



Priveşte cum cade lumina-n adâncuri,
Cum soarele toarnă din gura-i de foc
Grămezi de-ncordare ce ţin de oblâncuri
Când caii-s bătuţi de un straşnic ojoc.

Priveşte cum toarnă în mine-asfinţituri -
Tăceri ce se-ngroapă-n acelaşi desfrâu,
Cum bolta răsuflă în piept de-ametisturi,
Iar ceţuri se-mbracă în roşul pârâu.

Întreabă-te: Apusul se-aşază pe-o rană?
De ce printre irişi se scurg rătăciri?
Se scutură-n spuză un tremur de geană
Şi-aruncă-n spre zare priviri-năluciri.

Sfârşeşete-n plămadă un zâmbet anemic,
De soare turnat în pocal-orizont
Ce-ţi ţine în palme pământul totemic,
În mrejele zilei, mereu, simbiont.

luni, 25 iulie 2011

S-atingi cu sufletul...

Cum ai putea s-atingi cu sufletul o stea
Când călăuzele-s aşa departe?
Când albul nopţii de cleştar nu prevestea
Că şi în ceruri tot există moarte?

Cum ai putea s-atingi un ciob din ce-a rămas
Când alte stele strălucesc pe boltă?
Ştiu să iubesc!-mi vei spune. Nu sunt de pripas!
Şi-n glasul tău eu simt uşor revoltă.

Azi te primesc pe-albastrul serii de argint
Şi-ţi dăruiesc corole de luceferi,
Mi-e dor de tine şi-aş păcătui să mint,
Dar din furtună vom scăpa iar teferi?

Iubeşte-ţi steaua, tristeţile-s deşarte
Sclipirea e în suflete şi-n foi de carte.

Linie pe destin

Am izvorât dintr-o lacrimă
prelinsă pe ramă de icoană:
era-ntr-o luni, martie,
când primăverile-şi strigă aişorii să meargă
împreună la colindat.

Mult m-a durut aerul
şi plânsul meu umplea odaia albă
precum zăpezile
ce se-nmuiau de dragul pământului
abia atins. Dumnezeu umbla prin lume şi
vorbea cu îngerii
-abia atunci am început a gânguri.

M-am ridicat
şi drum de apă printre pietre m-am făcut
pentru-a spăla inorogii la ochi
şi-a glăsui peştilor
cât de frumoasă-i lumea dincolo de maluri.

Şi dacă-ntr-o zi nu voi mai şti cine-am fost,
voi ruga Cerul
să se rupă-n bucăţi,
mă voi lega la ochi şi te voi căuta
ca o ploaie oarbă
-aşa cum am trăit!


Cum plouă...

Cum plouă azi şi umbrele-mi se joacă
Nestingherite, în mişcări absurde,
Păianjeni construind lumea opacă
În care moartea vrea mereu să zburde.

Cum plouă azi şi cerul se îndoaie,
Risipa lumii se aşterne-n luturi
Se tipăreşte slova pe o foaie,
Iar numele se-mbracă-n strai de fluturi.

Cum plouă azi şi libertatea-i oarbă
O pasăre se tânguie-n surdină
Destinele de-ar mai putea să soarbă,
Din nedreptate s-ar face lumină.

duminică, 24 iulie 2011

În(frângeri)

Desprinsă din vară, urzită în cântec,
Cicoare-mpletită pe firul de grâu
Mă-nalţă iubirea în ochiul descântec -
O vorbă-nflorită, în cerul tău râu.

În arşiţa zilei, când cumpeni coboară,
O ciutură plină adapă cosaşi,
Un foc ne inundă şi-un gând ne doboară,
Suntem ai ţărânei, aceiaşi clăcaşi.

Eu - floare albastră, topită în grâne,
Ascult vântul aspru, mă-nclin a deşert
Când coasa-mi “oferă” poveţe hapsâne,
Mă rup în tristeţe şi lama i-o iert.

Se scurge albastrul în urna tăcerii,
În norii sihaştri, azi, fulgere nasc
Săgeţi ce-mpânzesc tărâmul durerii
Când tunete surde ne frâng într-un teasc.


Desprinsă

M-am născut cândva
- o petală
scuturând anotimpuri pe glas de pământ
ruginit de toamne, încărunţit de zăpezi,
cu speranţa primăverii în sunete
cuprinse de brazda ce-aşteaptă
firul de grâu.

Am crescut dorită
de frunza unui copac,
frumoasă ca raiul unei inimi curate
şi singură precum cumpăna unei fântâni;
nerostită mi-e vrerea
şi lung este drumul fiinţării cu mine,
câtă vreme Dumnezeu presară viaţă
înlănţuind faptele
de care nu ne mai mirăm.

A şti o petală
înseamnă a simţi parfumul;
închipuirile nu ne pot fi de folos
când acele ornicelor
aleargă-n cadrane
unde albul neputinţei e la el acasă,
de-aceea-ţi spun:
m-am născut o petală
-desprinsă în vânt mă vei afla într-o zi.

joi, 21 iulie 2011

Să te ştiu!

În lacrima prelinsă-n pleoape
Ascunde-mi cerul vioriu,
Fă-i gândului culcuş aproape,
În miezul florii - sângeriu.

Vibrează în mătasea fină
Un vânt năuc de căutări
Şi-n nebunia lui deplină
Brodează-n aer aşteptări.

Din pace cuibărită-n frunze
Adună-mi şoapte de iubiri,
Presară-le pe văl de pânze
Nu-mi umple văzul cu orbiri!

Nu mă-ntreba în care zare
M-ascund de-atâtea lunecări,
Gravează-mi sensul amânare,
Nu-mi pune-n faţă-ntunecări!

Voi curge către tine-n valuri –
Inserţii de iubire-n râu
Străbate-mi marea pân’ la maluri
Şi mă-nconjoară ca un brâu!

Popas în ultima mea floare -
Un strop de rouă argintiu,
Să-mi fii sărutul ce mă doare
Când curgi spre mine... să te ştiu.

miercuri, 20 iulie 2011

Plâng nuferii...



Plâng nuferii şi ruga e şoptită
Din tije se aude-un cântec trist,
Le doarme apa-n frunza împietrită,
Iar cercurile-i scriu nou acatist.

Din cupa lor lumina se răsfrânge,
Se-mprăştie pe-aripi de fluturi rari,
În ochii mei sclipirile-or ajunge
Topindu-se ca-n zboruri de icari.

Plâng nuferii şi visul mi-l despoaie -
E lăcrimare nudă spre înalt,
Mă-mbracă în veşmântul lor de ploaie
Când îi privesc, mă-nclin şi-apoi tresalt.

Ierni dezgolite

M-am dezbrăcat, iubite, pentru întâia oară
De fulgii de zăpadă suciţi de-al iernii vânt,
Mă prinde înserarea în ochi de lună-amară
Plătesc tributul nopţii şi-i dăruiesc cuvânt.

Mi-e umedă privirea şi-n cioburi mici de stele
Îmi oglindesc târziul şi irişii tăcuţi,
Se coase nălucirea în goluri de reţele,
Tu rătăceşti cu îngeri din flori de măr născuţi.

Îmi râde-n faţă ziua, pe umeri îmi aşterne
Un văl de-nfrigurare şi-un ornic rătăcit,
Mă-ndeasă-n templul rece, în munţi plini de caverne
Să gust însingurarea ca melcul răsucit.

Eu caut spre lumină şi din perdeaua vremii
Opresc secunda simplă, apoi o făuresc,
N-o las în gheaţa iernii şi nici în gura vămii
O împlinesc prin mine, în ploaie, şi iubesc!

marți, 19 iulie 2011

Tuşe

Am tot păstrat în trup fărâme de opal
Să vezi prin mine clar cum vara-i mai albastră,
Mi-aş fi dorit să fiu o boabă de copal
Şi frunze să-ţi culeg din margini de zavastră.

Când ţi-am compus poem, din ramuri cădeau flori,
Mi-ai fluturat în nopţi doar visuri ferecate,
Le-am descifrat şi-apoi am inventat culori
Pe care le-am turnat în tuşe-amestecate.

Picturi pe un pervaz adesea inventam,
Iar vântul îngâna aceeaşi simfonie,
Sub clopote de timp iubirea îţi cântam
Cuprinsă într-un fum –“extaz şi agonie”.

COPÁL s. n. Rășină naturală, asemănătoare cu chihlimbarul
ZĂVÁSTRĂ s. f. (Var.) Zăvează, perdea;

luni, 18 iulie 2011

Glasuri

Te-ntrebi unde-i ploaia cuminte de vară,
În care izvoare se-ascunde torcând?
Pe care obraz licăreşte-ntr-o seară -
Icoană de lacrimi în piatră sculptând?!

Tânjeşti spre albastru; aduceri aminte
Se joacă-n culoare brodând asfinţit,
Câmpiile-adună din vânturi cuvinte,
Renasc din uitare, din timpu-nghiţit.

E stepa-nroşită de-atâta căldură,
Dorm oaze de linişti, destinu-i ciudat,
Se-aruncă din ceruri un soi de tortură
Tu cauţi spre mine cu trup asudat.

Te-nvălui degrabă în tomul simţirii
Şi ploaia o strigi, să vină, curată,
Din harpe de ape dai frâu glăsuirii,
Rescrie-un poem! Iubirea se-arată.

duminică, 17 iulie 2011

Vindecare?!

Aş vrea să mă vindec de vară,
S-alerg către tine strigând,
Să nu simt a timpului gheară,
Ci ploaia-mi pe trestii curgând.

Aş vrea să-ţi alunec în palme,
Pe linii destin să dezleg
Să uit de-ale vieţii sudalme,
De rosturi ce nu le-nţeleg.

Un zvon îmi ascute auzul,
Se scutură-n gândul meu viu
Mi-aruncă-n privire topazul
Spunându-mi că nu e târziu,

Că am în suflare iubirea
Şi-n trup frământare de seri,
Surâsul mi-e brazdă-n rostirea
Pe care cu ochii mi-o ceri.

Aş vrea să mă vindec de vară,
Dar vântul mă poartă la piept
Şi-atunci îţi rămân o vioară,
Arcuş să m-atingă, aştept.


Strai de vară

Pentru tine caut gânduri
Îmbrăcate-n văl de rouă,
Răzleţite printre rânduri
Ce-mpart miriştea în două.

E pustiu în calea verii,
Aţipesc ciulinii-n vale
Când m-adoarme umbra serii
Şi lumina se prăvale

Unde-i luna cea sfioasă?
Colţul iar să îl aşeze
Peste noaptea fioroasă,
Sprijinită-n metereze.

Ai luat-o la plecare
Într-o rimă-mbrăţişată
Şi-ai urcat-o-n Carul Mare
Unde stă încătuşată.

Dar eu te urmez în taină
Ca o pulbere uşoară
Şi te-mbrac precum o haină
Ce-n iubire te-nfăşoară.

sâmbătă, 16 iulie 2011

Fragmente

Nu ştiu câte libelule ai înghiţit;
lumea pare a străluci
chiar fără ele...
sunt o mie de sori pe trotuar,
scuturaţi din tot atâtea raze rătăcite
când cerul se-ntorsese să doarmă
pe cealalată parte
(când se supără, nu-i place să mă privească).

Acum am priceput
de ce aseară
băteai aerul cu disperare;
se dilua somnul c-o zbatere
şi mă-mbătam cu ideea
că a doua zi voi număra alte libelule
pe care gura ta avea
să le mestece cu atâta plăcere
- doar pentru a mai străluci un pic.

Iar eu rămâneam doar cu bucăţi de sticlă colorată,
-fărâme din alţi sori;
cerul binevoia să-şi scuture livezile
înainte ca iarna s-adoarmă libelule.


vineri, 15 iulie 2011

Puncte de... vedere

M-aş fi întors: punct într-un fir destrămat –
cuvinte fără sens.
Recunoaşte că nici tu nu ştii

de unde vine ploaia!...

Copacii numără inele,
toamnele pun struguri în teascuri...
Eu caut lumină.

Spre ce privesc ochii tăi?

miercuri, 13 iulie 2011

Regret 2 Epistola



Să-ţi fiu scrisoare pe o filă-nchisă,
Tu să mă-albeşti cu praful din zăpezi
În iarna ce ne-a fost atunci promisă
Când clopote mureau peste livezi.

Să-ţi fiu petală peste ochiul rece,
Uitat deschis la margine de drum
Pe unde pasul meu fugar azi trece
Pierzându-se în gol şi-n foi de scrum.

Prăvale-se în mine iar uitarea,
Iar peste tine-un lan imens de grâu,
Scurtează-mi-se înspre cer cărarea
Şi plânsul meu prefacă-se în râu.

Să-ţi fiu scrisoare către nori trimisă,
Pecetluind cu dor iubirea mea
În iarna ce ne-a fost atunci promisă
Când ura în neanturi adormea.

Regret 1

Bolnavă de iubire, ploaia ştie
Că pasul tău e-acuma retezat,
Mai caută-n gramatici profeţie,
Cuvântu-i este trist şi-agonizat.

Plecase iarăşi să colinde lumea,
Mătăsuri aruncase-n urma ei,
‘Nainte i se-nfăţişa cruzimea –
O bardă pentru starea aripei.

Nu cunoştea ce-nseamnă rătăcirea,
Credea că adevărurile mari
Se recunosc aşa cum strălucirea
Se odihneşte în esenţe tari.

Urma să-şi toarne-n toamnă chipul umed
Şi să iubească frunza prinsă-n ram,
Dar a găsit culcuşul mult prea lânced
Şi-un tremur mic din vremea când zburam.

Să plece? Nu ştia nici ea pe unde
O umbră odihnea pe-un “umăr drept”
Striga spre cer, vedea că nu-i răspunde,
Dar îi lăsase-n palme verbu-aştept.

Mariah Carey - Throught The Rain

Asculta mai multe audio diverse

marți, 12 iulie 2011

Stare 1

Ai gustat aerul meu
împânzindu-ţi plămânii cu dragoste,
aşa cum copacii se-mbată cu lumină
când mărturia zilei cuprinde în irişi soarele.

I-ai pus mării etichete în valuri
să recunosc drumul,
să-mi lunec nedumeririle
spre corăbii unde albatroşii caută-n catarge tihna,
iar vântul poposeşte în cuiburi de pânze.

Şi dacă n-am ştiut să te-aştept,
şi dacă n-am tălmăcit privirea unui nor,
e pentru că-n aerul meu
am pierdut seminţele uitării de mine,
descriind risipirea în cuvinte
măturate de aceleaşi talazuri când te reverşi...

Lica Chitcan - Doar asa

Asculta mai multe audio diverse

joi, 7 iulie 2011

preluare...

"Azi cred că a dori fără măsură, a visa fără măsură, a iubi fără măsură este nebunia la

care ar trebui să râvnim. Evident, dacă suntem capabili de ea.. Nimic nu ne poate opri să visăm fără măsură”

Octavian Paler/ Farame din conferinte nerostite








Cleopatra -casa gândului

prezintă:



Capricii efemere


-poezii-




autori:

Ana Sofian,

Gina Zaharia,

Florin Ionel Cernat


castigatori in urma concursului

'Femeia - miracol de contradicţii divine.'



Grafica şi copertă Mihai Cătruna

Tehnoredactare:

Andrada Luisa Matei;

Mioara Băluţă



Ediţie apărută şi îngrijită de administraţia siteului

„Cleopatra - Casa gândului"”

http://casa-gandului.ning.com/



*

MULTUMIM




Sponsor

Tipografia GADSISPRINT

Bacau



*


Un întreg univers din care se nasc universuri, întruchipat într-o denumire simplă: Femeie.

A te grăbi să încerci dezlegarea unui mister evolutiv cu forţa brută poate conduce la un blocaj evoluţionist iremediabil, deoarece această existenţă cu valenţe divine şi rădăcini crescute independent din univers general valabil de înţelegere sau non înţelegere, reprezintă o constantă din care se preced cu atenţie restul celorlalte. Dintr-un alt punct de vedere existenţa, întrupează întrega memorie a unui tot, deoarece prin natura creaţiei care o defineşte, aceasta reprezintă un întreg. Ea este cu certitudine un cerc perfect.Este conceptul niciodată enunţat corect de dorinţă.

Dorinţa este un considerent eminamente uman, pentru că ea respiră inimi,hrănind oameni prin emancipata ei existenţă decriptată din nuanţe. Mă întreb ce culoare are esenţa unei dorinte? Oamenii percep dorinţa din perspectiva propriului suflet deşi de cele mai multe ori, percepţia le este îngălată de prea multă inconsistenţă înmagazinată inutil. Balast. Şi culmea este că fără să realizeze, ei, îşi colorează entităţile spirituale, pentru ca aproape totul este cules dintr-un şevalet de dimensiuni astrale. Doar balastul inutil preluat într-un întreg de viaţă, poate conduce la aspecte inodore sau incolore ale propriului suflet. Este interesant cum divinitatea nu se poate deloc despărţi de rădăcinile sale. Rădăcinile sale inventate. Inventate să fiinţeze într-un rotund de înţelegere pentru non înţelegerea celorlalţi, care de la însăşi apariţia ei au încercat să o stoarcă de toate înţelesurile sale, ajungând mereu în acelaşi punct, din care de altfel nu au reuşit să iasă niciodată. Scurte perioade, creatorul rădăcinilor se desparte de ele, pentru scurte perioade de timp de altfel, deşi la sfârşit de existenţial tot aproape de ele doreşte odihna. Este un fel de căutare continuuă e acestui caracter evolutiv, care până la urmă nu este deloc ascuns. Este la vedere. Trebuie doar sa deschizi ochii şi să vezi. (Daniel Daian )









Între realitate şi ficţiune există o punte. De multe ori nu ştii de unde începe una şi unde se termină cealaltă. Puntea - element esenţial – funcţionează ca un balansoar. Urcuşurile şi coborâşurile ei, ca şi notele muzicale, sunt tot atâtea motive de explorare. Şi cine altcineva poate s-o facă mai bine decât o poate face poetul? Poezia aparţine poetului, dar, din momentul postării pe site, ea devine un bun al întregii colectivităţi. Închis în sine, prin expunere, poetul încearcă să scape de singurătate şi, de ce să n-o spunem, trăirile – trecând peste stagiul lor nostalgic – reechilibrează, învigorând spiritul. Dar, dincolo de o simplă exteriorizare de sentimente, poetul, prin ceea ce scrie, încearcă să se contopească cu lumea în care trăieşte. Indiscutabil, capacitatea lui de a transfigura realitatea şi a-i da o interpretare proprie depinde de gradul de sensibilitate cu care acesta interpretează fenomenele şi realităţile acestei lumi. Modalităţile de exprimare diferă, însă, de la poet la poet. Important este ca cel ce citeşte poezia să o perceapă ca şi cum ar fi scrisă de el sau pentru el. Şi, în acest caz, pentru cel ce poate pătrunde încărcătura emoţională a cuvintelor, efectul poate fi spectacular.

Poezia trebuie să fie expresia unei stări emoţionale sau rezultatul direct al unui act trăit. Cu cât exprimarea este mai concisă, cu atât e mai uşor să se întipărească în memorie. Exteriorizându-se, poetul încearcă să se elibereze de "marea de gânduri", de contemplaţiile izvorâte din condiţia noastră umană atât de particulară, aceea de a fi conştienţi de propria noastră existenţă! -Adrian Erbiceanu





Ce pot face oamenii atunci când, agresaţi de ritmul trepidant, ameţitor şi epuizant al vieţii cotidiene, nu-şi găsesc liniştea - acel sedativ capabil să regenereze energiile pierdute? Este alegerea fiecăruia dacă prefera să rămână pradă neliniştilor sau să se înalţe Cuvântului. Da, despre Cuvânt vorbim, ca de sămânţa care va fi peste 30 de ani un stejar cu rădăcinile înfipte în osemintele poetului.

În volumul de poezii “Capricii Efemere”, cuvintele şi-au trecut seva albastră prin cercurile sufleteşti a trei autori: Ana Sofian, Florin Ionel Cernat şi Gina Zaharia, premiaţi în urma concursului ''Femeia - miracol de contradicţii divine", autori care au dovedit astfel că sunt pe drumul bun în căutarea numărului de aur din poezie. Felicitări !

Mioara Băluţă





Prezentarea volumului ''Capricii efemere''

autori : Ana Sofian, Gina Zaharia, Florin Ionel Cernat

va avea loc pe 8 iulie 2011, începând cu ora 13.00,

la Centrul Cultural "Gheorghe Apostu"din Bacău,

strada Crângului, nr. 18 (lângă Insula de agrement).

Amfitrion dl. GEO POPA - Directorul Centrului


preluare de pe http://casa-gandului.ning.com/forum/topics/capricii-efemere-autori-ana?page=2&commentId=6286131%3AComment%3A326574&x=1#6286131Comment326574

miercuri, 6 iulie 2011

Fluid

Fluid, iubirea mea te înveleşte,
E fără grai şi îmbrăcată-n sete,
Stă ghemuită-n cord şi-ademeneşte
Să ardă focurile-n creuzete.

Ţi-aş scrie-n clopote ca să răsune
Credinţe-n adevăruri poleite,
Aş îmblânzi furtuna dintre dune
Delir aş da pustiului, iubite!

Şi-un fluviu de-aş purta mereu în mine
În gura de vărsare ce se cască,
Aş pune arabesc de balerine -
Iubirea mea în cântec să renască.


Faith Hill & Tim McGraw - Lets make love de beni4ka

marți, 5 iulie 2011

Apropierea de...

Mă doare apropierea de soare
când aştern cântec de lumină
pe gene obosite de aşteptare

depăn rostirile trecute
şi-i scriu răsăritului
epistola zilei
unde vei găsi drumuri albite de zori,
dorinţe îmbrăcate în rouă
şi câţiva fluturi
poate prea rătăciţi printre ore,
debusolaţi într-o mare de flori

mă doare apropierea de tine,
vieţuirea în clopot ne stinge cuvintele
şi veştile strigă
că nici un cântec nu mă încape,
că nici o ploaie nu mă cuprinde...

şi cât mă apropii de soare!!!

luni, 4 iulie 2011

Precum



O femeie iubeşte
precum ploaia
curge şi-mbracă pâmântul
înfăşurând emoţii şi aburi
pe trestiile gândurilor umblătoare.

Se dăruieşte uneori lin,
alteori fulgerând
spintecând mirosuri şi-nsăilând tandreţi
pe care doar ea ştie să le nască –
blând şi tainic totodată.

O femeie iubeşte
precum ploaia,
strânge în ochii ei surâsul
şi face depărtarea sălaş pentru curcubeie
răstignite-n lumină.

sâmbătă, 2 iulie 2011

Banalităţi

Din sincope îmi iau avântul
să te împart între mine şi timp
câtă vreme pârgul e condiţia
pe care vara mi-o impune până să te culeg.

Între noi ritmul se joacă,
detaliile se schiţează vag
şi renunţarea se-mpiedică-n zbor de cocori
care nu lasă toamna să-i spulbere,
de parcă le-ar confecţiona ea aripi din brume.

Moartea e noapte
şi viaţa e asul pe care-l scoate din mânecă
un clopot când ne anunţă
că vine iarna.

Şi tu-mi povesteai de primăvară??!!

Glas de clopot


sursa foto photodom.com















Sună clopotul prelung
şi câmpia-i arsă
stins e dorul, nu ajung
prea devreme-acasă.

Mi-a murit în palmă gând
vântul mă alungă,
iar tristeţea, legănând,
scrie-un vis în dungă.

“Dang”/ul cheamă-n depărtări
cântece de vară,
spicul scrie cuvântări
pe un val de seară.

Sună clopotul prelung
dijma zilei luată,
când săgeţile străpung
viaţa amânată...

E târziu...



E târziu să te chem
cuvintele-s frunze într-o iarnă pustie,
se adună în ghem,
răsfiră-n zăpezi cântul meu rătăcit
şi-mi arată că mie
nu mi-e dat să-nţeleg de ce ploaia
cu trena-i albastră
n-a ştiut să adape deplin
şi-a bătut neauzită-n fereastră...

E târziu să m-asculţi
când furtuna-i piciorul luminii,
şi prin lume, desculţi,
stropii mei rabdă-n frig precum câinii,
când se-ndoaie în van
ram de salcie pe mal de ape,
iar din ceruri, avan,
fulger este de mine aproape.

E târziu să primeşti
taina ploii în stihuri mărunte,
e târziu să citeşti
slove şterse în rânduri cărunte...

vineri, 1 iulie 2011

Concret



foto preluare photodom.com


Picur ceaţă în ochii-nserării,
Iar nălucile se înmulţesc -
Ploi mărunte în marginea zării
Trag năvoadele şi amuţesc.

Nu mi-e teamă de vara supusă,
Mâna mea tremura-va spre cer
Unde luna-i regina apusă
Când păzită-i de-un brav temnicer.

Arcuită-ntre clipe rotunde,
Ploaia mea va cădea ne-ncetat
Peste ierburi cu buze flămânde
Şi cu suflet mereu însetat.

Să nu uiţi teama apei căzute
Şi un strop ce atinge-n secret
Geana ta, sângerând în minute
Strecurate prin timpul concret.

Îndoială

Din scrum făuresc fluturi,
să zboare focul tăcerii
aprins în prezent –
ultima rugă
se clatină pe cruci...
mi-e teamă de îndoială!