Amelly 9 Frunză

Ar fi vrut să nu fie frunză.
Pe caldarâm
ploile mint piatra,
umezesc golurile şi numără
paşii însinguraţi –
mulţi şi deseori în derivă...

Amelly se clatină...
ramul o prinde cu dinţii,
i-e greu să o piardă,
se iubiseră mult -
sub clopote albastre răsunau imnuri...

Numai moartea arăta cu degetul
o noapte lungă
unde zădărnicia se aşternea covor
peste trupul ei firav
ca un înger despuiat de furtună.

Amelly pluteşte...
De n-ar fi fost frunză,
crud să zâmbească în mugur
ca o rană închisă-n tăcere
unde nicio durere nu zămisleşte zboruri.

Şi trează
gustă ruperea ca pe o împărtăşanie,
un semn al crucii scriind
pe gândul unui fir de iarbă
singurul pregătit s-o atingă.

Amelly! Amelly!