vineri, 5 februarie 2016

poate o să te chem în mansarda înzăpezită


îmi vei putea înapoia timbrele
în care mi-am pierdut toți fluturii
iar în clasorul rupt pe la colțuri
vei putea arunca bucăți de hârtie
din scrisorile pe care le-am ticluit împreună -
i le trimiteam lui Dumnezeu
în amiezile fără pescăruși
să nu uite acasă binecuvântările de care aveam atâta nevoie

nu știu dacă mă voi ține de cuvânt
îmi tremură mâna
și câteodată mai scap din vedere esențialul

din prea mult egoism, te sufoc


îmi spui că bufnițele sunt un fel de minioni autohtoni
cățărați în copacul din fața casei
de parcă viața asta ar fi un film de desene animate
gata oricând să mă smulgă de pe scaunul electric
în fond
eu vreau ce tu nu vrei
cuvintele mele vor fi pesmeții aruncați
în ranița pe care o porți ostășește în spate

mai suplă decât o dimineață de ianuarie


se strecoară viața printre ziduri
trece aproape nevăzută
acolo unde se sfârșește nedumerirea
începe înțelegerea
că oricât te-ai ascunde prin fante
nu scapi
ea te fumează lent
unghiul din care te privește fără s-o vezi
e unic
n-o ghicești
n-o poți controla
ea te mânuiește ca pe o țigară subțire
în timp ce pleoapa nopții
acoperă numele tău
din care literele se scurg -
umbre peste veacurile rămase fără scalp

puncte peste durere ascunsă


aș fi spus că picură otrava
peste o lună amară
în fond punctul năștea linia
pântecul durerii nu se golea de amintire
era un fel de art nouveau
ascundeam "în scoici"
chipuri, și voci, și ecouri și gândul
că într-o zi, spălându-ne de păcate,
vom reuși să înflorim perle
în părul înspumat al unei mări agitate
cum ne e viața

în fond eram doar bucăți de muguri
rătăciți într-o iarnă

vine o vreme când te crezi doar un zidar fără mistrie


atunci prinzi între palme lutul femeii
și-i cureți de păcate pielea
pui tăcerile să învârtă roata olarului
îi ajustezi fricile
și-n formele abia născute
arunci cuvintele
toate cuvintele pe care le-ai adunat
în catacombele orașului tău
când fugeai ca un lunatic, mutilat de soartă

dacă nu pleci din mine, e semn că mă recunoști


inima asta e un pumn de cârpe
strânse într-o batistă roșie
mă locuiește cuminte în partea stângă
în ea torn zilele și nopțile
frica devine un motiv să-mi spun
că nu mă pot opri aici
că viața asta de actor e o nebunie frumoasă
că nebunii ca mine vor sări gardul
să umple câmpia
să îmbrățișeze copacul
să muște stelele de piept
să înalțe avioane de hârtie
până acolo unde păsările nimănui
spun povești de iubire
fără final

dacă nu pleci din mine, e bină să rămân tot timpul "acasă"

nume pe o pagină de jurnal îngălbenită - amelly


femeia de apă e un țesut nou
nimeni nu știe cine l-a inventat
ea își aduce doar aminte cum au așezat-o
într-o bucată de albastru
apoi au răzuit clopote să curgă peste ochiul ei
argintul
i-au înnodat cuvintele în speranța
că vor opri pentru ei toate sensurile
nu au văzut că-n pântec poartă lumină
și născătoare au uitat-o într-un colț de lume
pustiu și întunecat
azi se mulțumesc s-o închidă în cerc
punct într-o mare de întrebări nerostite

dacă nu dormi, ține-mă de mână


e prea multă liniște pe coridoare
nefiresc
m-am învățat cu forfota
ai grijă de sfori
un naufragiu prin lumea asta
n-ar face decât să-ți întrerupă viața de artist
aici oamenii se ocupă de alte treburi
n-au timp de copaci
de frunze
de ploi
de leagăne
aici totul vine și pleacă
atât de repede încât ți se face frică
de aceea pun somnul la păstrare
și umblu

cu tine de mână mă simt partizan