duminică, 4 septembrie 2016

miercuri, 22 iunie 2016

dominic e un înger corigent


la pregătitoare scria după contur
fără să vrea i-a tremurat mâna
din bărbat a făcut o femeie
din femeie a făcut o floare
dintr-un copac a făcut un prieten
dintr-un vis a făcut o întâmplare
a preferat să nu treacă în clasa I
pentru că-i displăcea să citească
oamenii
anna îl iubește mult pe dominic
îl ajută la nevoie
și-atunci când mâna începe să n-asculte
anna e penelul cu care dominic
mângâie albul
din el se nasc apoi
bărbați, femei, copaci, visuri...

joi, 9 iunie 2016

duminică, 15 mai 2016

sâmbătă, 23 aprilie 2016

gările sunt simple pretexte


pentru fiecare tren
e un mod salvator de a face oamenii
să urce
să coboare
mă-ntreb atunci
cu naivitatea unui copil
pentru ce s-a inventat zborul?

"nu mă voi îndrăgosti de tine vreodată"


"și m-ai iubit în oglindă
nebun
asudat de frică"
un demon subțire își deșira trupul
fiecare falangă literă
privire închisă în amurg nestăpânit
unde scâncetul ei subțire se făcea plâns
lua verbele în palme
și le rostogolea
până dincolo de promisiune
din libertatea lui fura zile și nopți, și nopți și zile
înjumătățite ore
puse-n incubatoare
să înmulțească respirații
sub tandrețea rostirii în tăcere

marți, 5 aprilie 2016

locuiesc într-o vilă de hârtie


la parter las ferestrele deschise
pentru toate păsările
care cred că storurile nu-s decât niște corăbii
unde-și pot lăsa cântecul ostenit
mai sus potrivesc în ochii icoanelor mele
scânteia fiecărui răsărit
au nevoie de ele oameni călători prin cine sunt
le e de ajuns să privească
apoi se înalță odată cu păsările
și vin
și revin
până când dincolo de pereții casei
cuvintele se lipesc de timp
lăsând să se înțeleagă de ce poezia din oameni și păsări
nu pleacă niciodată

vineri, 5 februarie 2016

poate o să te chem în mansarda înzăpezită


îmi vei putea înapoia timbrele
în care mi-am pierdut toți fluturii
iar în clasorul rupt pe la colțuri
vei putea arunca bucăți de hârtie
din scrisorile pe care le-am ticluit împreună -
i le trimiteam lui Dumnezeu
în amiezile fără pescăruși
să nu uite acasă binecuvântările de care aveam atâta nevoie

nu știu dacă mă voi ține de cuvânt
îmi tremură mâna
și câteodată mai scap din vedere esențialul

din prea mult egoism, te sufoc


îmi spui că bufnițele sunt un fel de minioni autohtoni
cățărați în copacul din fața casei
de parcă viața asta ar fi un film de desene animate
gata oricând să mă smulgă de pe scaunul electric
în fond
eu vreau ce tu nu vrei
cuvintele mele vor fi pesmeții aruncați
în ranița pe care o porți ostășește în spate