vineri, 19 octombrie 2012

Exerciţiu cu destinatar 124 - cât ne iubim...

niciodată toamnă nu fu mai frumoasă
sufletului nostru bucuros de moarte...
arghezi


cât ne avem să ne iubim
ziceam

ne schimbăm
anulăm plecările noastre grăbite
şi turnăm în ceasornice
dorinţa de a mai sta o vreme
fie şi înghesuiţi sub albastru

moartea vine prin reflectoare, iubitule
îi strălucesc ochii
ca unei feline
flămândă şi fără răbdare
începe să mă doară
sosirile ei pe neanunţate

aş fi putut pregăti un ceai
să se frigă
să se frigă şi ea măcar o dată
o singură dată încât să trântească ceaşca
de pământ strigând
ptiu, drace, n-am să mai beau niciodată
sângele omului nevinovat

cât ne iubim, să ne avem
spun acum
în moarte pre moarte călcând...

Capricii 9 - ştiu...

ştiu
te-ai oprit când mâna defila
în semn de vino mai aproape în mine
unde parfumul nu moare niciodată

eşti olfactiv
nu-mi cauţi urma
nu-mi pierzi aromele străbătute de fluturi
clipeşti din fotoliul
în care fumul de ţigară
se urcă leneş cum un şarpe
îşi devorează victima

imaginează-ţi că ştiu

 femeia ta strângând nodul funiei
libertăţi pierdute pe drumuri
secunde sleite de geamul
prin care priveşti ploaia
cu regretul că n-ai să o simţi niciodată
măruntă
descoperită
rece


să nu-mi spui nimic
uneori nu e nevoie de cuvinte
ca să ştiu totul

Exerciţiu cu destinatar 123 - pentru tine...

zidită
în piatra aşteptării tale
meştere făuritor de gânduri
lăsate la vedere - patimă
nedesluşită -
crucea unde mi se strânge
lacrima  de coastă atinsă
când săgetată în carne
m-am strâns
pentru tine să fiu os şi floare şi amforă
loc de păstrare pentru
iubire prinsă în vibraţia stelei
nu-i cerul povara umerilor
şi nici pământul închisoare
pentru îngeri
viaţa mea – sunet în simfonie
petrecută de vânt
pentru tine...

Exerciţiu cu destinatar 122 - vindecă-te cu mine...

vindecă-te cu mine
peste rănile tale
mă aplec şi nu caut în hăul nepăsării

mi-aştern fruntea pe câte o pedeapsă
păsările mele de gând să ciugulească
fiecare durere strânsă în cute
unde nu intră nici vântul să spulbere
nici ploaia să cureţe cu apă nemângâierea

vindecă-te cu mine

peste nopţile săgetate
cu porţi închise de teamă
scrie toate cuvintele trimise
cum stoluri se înalţă
apoi aşterne-le în poemele zilei
când pietrele tac
şi râurile îşi poartă apele peste ele

voi căuta cocorii
le voi împrumuta zborul
şi-n plecarea mea voi pune toată vindecarea
să-ţi fie toamna balsam
în fulgerarea ta cu lumina izvorâtă din treceri...

Exerciţiu... cu destinatar 121 - strigătul meu

Sub mormane de frunze,
strigăt leneş pe buze
doarme prins de rugină
cu amaruri de tină.

Prinde-n ziceri de ramuri
glasuri sparte de geamuri
arcul meu stors de ziduri,
ochiul mort dus în viduri.

Toamnă – vis în absenţă,
plumbul tors în prezenţă
plânsul orb – căutare
glas tău – amputare.

Sună toamna prelungul,
taie-n mine iar plugul
brazda-n braţe mă ţine...
ştiu că iarna îmi vine

Şi-atunci vânăt pe buze,
strigăt leneş prin frunze
va primi o pecete
albă,-n zeci de regrete.

Exerciţiu... cu destinatar 120 - ne-ngroapă toamna...

Frunza trecută greier îmi plânge,
Mânzul sălbatic paşte scântei,
Codrul setos îmi caută-n sânge
Floare în ploaie, floare de tei.

Bruma spoită arbor îmi suie,
Gheţuri firave caută des
Albă splendoare în cetăţuie,
Somnul se naşte făr de-nţeles.

Umbra albastră  moarte-mi culege,
Soarele seacă peste dumbrăvi,
Curge de ceară fărădelege
Pasărea strigă - glas de otrăvi.

Aripa ciuntă caută zboruri,
Cuie se-ndeasă, crucile plâng,
Ochiul meu trist presară din săruri
Pulberi ascunse, geană de crâng.

Tremur de mine. Plin de iubire,
Roşul ruginii scrie în noi,
Vino în moarte-mi, vino-mplinire -
Ne-ngroapă toamna pe amândoi.

flash 12

sub liniştea lunii
cobor schele
zidul n-a scris
în pământul cu mine
se topesc frunzele mor
de copaci îndrăgostiţi
purtăm ochii deschişi în lumină
fug apele din iubire
nu tai felii de refuz
umple inima
cu tine melcii se înhamă
sub stinghii lucioase
drumuri de oase încolţesc
pe aripi zboruri
în extaz umbra mea te cuprinde
viu ca niciodată
mă îndrăgostesc

Exerciţiu... cu destinatar 119 - încet, încet...

resturi
din felia de pâine -
hrana pescăruşilor tăi, iubitule
înmuiată în lacrimi

plâng sălciile pe mal îngenunchind odată cu mine
în toamna luată ostatic de fluviu -
să nu-mi rămână aur pentru zei,
să nu-mi rămână ceară pentru lumânări
lungi vor fi nopţile mele fără tine
uscate orbite şi ochi fără irişi
albi cum statuile ni-i arată
aruncaţi pe spinarea unei luni bizare

miroase a trecut
iar femeilor tale abia acum le-nfloresc nurii
în iarnă le vor fi ochii stelele tale de gheaţă
şi-n pânze de vânt glasul meu se va stinge încet,
încet să nu simţi cum se moare, iubitule...

Exerciţiu cu destinatar 118 - preludiu cu ploaie si melci

Azi plouă în mine - îţi spun,
Mi-i timpul curbat sub un nor,
În melcii tăi strigă nebun
Târâşul pe care-l ignor,

Prea gri pentru mine mereu...
Cochilii vestind un sfârşit
Scufundă lumina şi greu
Mi-i pasul sub ochi – nesfârşit.

O vară-am lăsat în deşert
Şi melcii i-am strâns, adormiţi
În ritmul de viaţa alert
Ei mor rătăciţi, nesfinţiţi 

De ploaie mereu se-nsoţesc
Tăcuţi melcii tăi – agonii,
Visează şi-atunci când iubesc,
De mor, ei rostesc nebunii.

Azi plouă în mine strident,
Nu-mi spune să tac. O să curg.
Şuvoiul din mine-i dement,
Din melcii tăi albi eu mă scurg.

flash 11

vând încălţări de iarbă
mă ating sunt trup de spic
pe drumul tău de vânt
sălbatic mă strigi de ieri
desfac scoici cu dinţii mă ţin
de carnea lor se umple gura
niciun melc sub argintul apei
mor dorinţele împachetate în aşteptare
trei câini de mare urlă
în mine încă o durere muşcă
surd poetul vine la înmormântare
de sălcii înecate-n fluviu          
stele înghesuite                       
în traista mea de visuri îmi trece foamea

Exerciţiu cu destinatar 117 - puzzle

,atenţie, cad pietre! scrie la intrarea în defileul sufletului meu, dar tu
n-ai văzut asta şi ai apăsat până la fund pedala de acceleraţie. acum nu
mai păstrez în mine decât caroseria automobilului tău avariat şi urmele
cauciucurilor, ca nişte răni ce se şterg încet.,,

din volumul Cântecul greierilor de sub calea ferată, editura Curtea Veche, 2007
Ciprian Măceşaru


1.M-aşez lângă omul meu de piatră, nu-mi pasă că port în spate o mare, duc valul în mine de când mă ştiu, plantez cuvinte în buza vecinului, mă tem să le rostesc, îl rog pe el să le arunce, aşa, dur, ca granitul, lumea spune că în cuvinte moi se ofileşte floarea, strâng în borcane scoici, scoici fără pulpe, haine stranii pentru drumurile tălpilor mele, sub şenile se lasă răcoare, marea strigă după ultimul soldat, lângă omul de piatră o fotografie.

2.Deseori îţi şterg fruntea, mă priveşti dintr-un lampadar cu fitil înmuiat în tristeţe, eu te cunosc, tu doar disimulezi.

3.Curăţ ziua de moluşte, înham doi pescăruşi, tramvaiul meu zboară, zboară cu aripi de gazete răsfirând degete mărunte de oameni care numără, numără zile, numără nopţi, numără luni,numără ani... anii mei presăraţi pe drumuri, fără indicatoare, cu borne drepte ca nişte statui fără ochi, îmi spun că e simplă matematica lor, numai mie împărţirile îmi dau cu rest.

4.Sunt amnezic, asta e cel mai bun banc pe care mi l-ai putut rosti.

Exerciţiu... cu destinatar 116 - melcul

în alb
încropită
lumină fulgerată de cântec
se-nchide în mine

melc

sub cămaşa mea
săruturi
pântec plin de buzele tale
spunându-mi
te iubesc

„- Iarna coarnele se frâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”

ninge surd
de cochilie se sparg stele...
 ....................

Exerciţiu cu destinatar 115 - Vindecare

nu-ţi rătăci cugetul
umbra norilor e trecătoare
umple cofele cu viaţă
fântâna să nu îmbătrânească
şi-n buza ei să adoarmă
visul meu de femeie albă
nepământeană
când zorii se culcă
tu să te adapi din apele ochilor mei
lumina să-ţi umple trupul
şi-n flori de salcâm
să laşi strecurare de fluturi
irosiţi pe pământ pentru a vindeca

Exerciţiu... cu destinatar 114 - mâine

"şi acum vine întrebarea care mă nelinişteşte de mult timp:
cine să se supere pe mine că respir în rate, cine?"
Marius Aldea

1.strâng aripi de libelule pentru dulceţuri, fine, aromate, nu mă încurc în iubirea nimănui şi scot ochii greierilor, mi-i fac mărgele pentru dineul aşilor aflaţi în custodie, iau câte unul şi mă întreb cum naiba de nu câştig niciodată, sunt făcută să fiu în şir, jucător, combatant, trăgător de elită, saltimbanc în haine colorate, scăpasem curcubeul printre coaste, asta după ultima ploaie rătăcită în venele mele, înguste, veneţie albastră unde nu încape orice gondolă

2.desenez plămâni, mari, roşii, saci cu aer umpluţi de timpul când îmi respirai prin piele, fără şira spinării sunt un melc

3.caut lemne să le strâng aşchiile, sub unghii îmi este frig, strâng pumnii şi peştii coborâţi în scorburile vieţii mă-ndeamnă să tac, nicio dorinţă nu rămâne pe drum, la o margine de pădure ne rezemăm, ce am trăit ieri are gust amărui, se clatină un azi şi eu mă-ntreb dacă mâine va exista, un canon, dezlegare de mine prin suma tuturor ploilor neînţelese, nedescifrate, neîncepute, nu-mi place ideea de libertate în afara cerului meu

4.şi spun în gând nu mai am greieri în iarba arsă, toamna e fiere cu pietre, plămânii mei ciuruiţi, un credit  m-ar salva, vreau să (te) respir...

Exerciţiu cu destinatar 113 - tomnatic

Ca melcul îţi voi fi - o urmă peste pietre,
O altă lunecare cuprinsă-n ochi de ziduri,
Nu-mi asupri lumini când pasu-mi este printre
Culori de toamnă rece, spoite-n mii de rânduri.

Nu-mi rătăci splendori şi nu-mi ucide taina,
Feştilelor cu miruri  nu le aprinde somnul
Mai lasă-mă să-mbrac amestecuri din haina
Iubirii pripăşite în rădăcini din pomul

Cunoaşterii de noi de iernile colindă,
Când neputinţe rupte ni se aştern în geamuri,
Când gheţuri risipesc imagini în oglindă,
Iar mugurii se ceartă şi tu în mine tremuri...

Exerciţiu cu destinatar 112 - mai suntem?

Suntem oameni de frunze, de toamne amorţite,
De teancuri de ispite în ploile cernite,
Suntem oameni de tină, de ochi în putregaiuri -
Un praf de-nsingurare sub solzii de balauri.

Ne prindem existenţa în mii de peţioluri,
Sub ramurile strâmbe le desenăm violuri
Răpindu-i vieţuirii fantasmele din ceasuri
Şi aburul iubirii, şi calmele popasuri.

Suntem balete stranii pe muzici întâmplate
Şi vorbe azvârlite, cuvinte-articulate,
Privelişti cu iluzii pecetluind armura
În care apărarea ne străjuieşte gura.

Suntem vârf de triunghiuri şi linii răsucite
În anotimpuri mute parfumuri irosite,
Suntem ceea ce suntem –  tomnatice-amulete,
Epistole pe frunze – înscrisuri incomplete.

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Exerciţiu... cu destinatar 111 - t)axe

Mi-am desenat de ieri abscisa
Spre infinitul de culori,
Fusesem unica, promisa -
Sufragiul pentru-ai tăi fiori,

Dar m-am împiedicat de soare,
De galbenu-i aşa topit
Şi prinsă-am fost într-o vâltoare
Ce sufletul mi-a potopit.

Sunt mai fierbinte decât lava
Vulcanului mocnit din con,
Ţi-aş fi acuma doar otrava
Păstrată-n verdele flacon.

Ştiu. Te fereşti precum de moarte,
Pe ordonată mi te sui
Un câine latră şi-ncă foarte...
Iubirea-şi pune pofta-n cui.

Ne întâlnim doar în origini
Suntem albaştri şi absenţi -
Doi fluturi palizi prin paragini
Ce-şi târâie prin flori galenţi...

Şi se iubesc oricum...demenţi.

Exerciţiu cu destinatar 110 - n-am chef...

N-am chef de mine azi şi parcă
octombrie e un scrântit
ce-n frunza-i moartă mă îmbarcă,
să tot vâslesc spre asfinţit.

N-am chef de păsări, de lumină,
în  hrube mă visez amorf -
să simt în mucegaiuri vină,
mai negru-n ochiul meu de torf.

N-am chef de fluturi, de arpegii,
viorile mi-au amuţit
îmi umblă moartea prin solfegii,
iar brumele s-au ascuţit.

Mă tai în cioburi de iubire...
ai spart-o ieri când mi-ai vorbit
şi zilei mele înrobire
i-ai dăruit aşa – subit...

Exerciţiu cu destinatar 109 - curând...

şi-o să mă leg de tine fir de gând
când orbul soare îmi usucă frunza
nu-mi spune: toamna vine prea curând
mi se-nroşeşte în apusuri pânza

şi-o să mă leg de tine mugur stins
când bruma îmi alungă iar cocorii
sădit în mine, poate m-ai convins
că-n primăveri noi vom atinge norii

şi-o să mă nasc din ploaie flutur viu
ori zbatere în lacrima luminii
nu mi te-ascunde astăzi – coliliu,
în apele-mi de fum scufund confinii

că să mă leg de tine –  un torent
hrănit cu liniştea ce nu mai doare,
să nu-i răspund iubirii doar absent
în drumul meu de păsări călătoare

doi morţi albaştri

trec berze mute prin frânturi de gânduri
stau nenăscuţii vieţii rânduri rânduri
şi printre ei, ţinându-ne de mână,
dormim adânc,de-acum şi până
plonjează-n mare gropile cu stele
ne vom planta orbitele cu ele
şi ne vom naşte când s-o naşte vântul
şi când pe ceruri vom scrie cuvântul
cuvântul mamă sau cuvântul tată
ne cade soare peste ochi,o pată
stăm nenăscuţi şi asta nu ne doare
doi morţi albaştri, drepţi şi în picioare
un eu şi-un tu aşteaptă să se nască
mai firavi şi mai trişti pe-un ciob de iască

mă strigă moartea, iubi...

tie...
mă strigă moartea, iubi, pe fereastră
n-am pâine albă şi nici ramuri vii
am doar o pasăre în mâini – sihastră
şi-n ochi doar stele mici de păpădii

aş mai hrăni-o azi cu echinocţii
alunecate-n ploile subţiri -
mâzgălituri în pas de exerciţii
când nu voi fi, încearcă să te miri

cum strigă moartea, iubi, pe fereastră
cu glas de vânt sălbatic şi amar
tu bea o votcă şi-n licoare-albastră
aruncă-mă să-ţi fiu acum brumar

exod de păsări aţipite-n patimi
aripa frântă pe un balansoar
azi mi-ai lăsat în palme numai lacrimi
şi moartea să mă soarbă la fumoar...

piatră de hotar

tie,
 dacă mă chemi
înseamnă că din ecoul glasului
au răsărit vocale
singurele mirări dinăuntrul meu
când îmi eşti în preajmă

ne amestecăm printre pietre
eu albă ca stea cântătoare
tu gri ca o aripă de pescăruş
facem în ciudă ochiului de cer
şi ne împovărăm buzele cu săruturi
 în fond nicio pagină de carte
nu se îndoaie când ne scriem
unul în celălalt

dacă mă chemi
potriveşte ceasul pământului
să tacă
preţ de-un anotimp
în care eu sunt tu şi tu eşti eu -
două sigle împrumutate
din peretele scoicii
născută să-nchidă în ea perle
simple şi neştiute

şi asta dacă...


Exerciţiu cu destinatar 108 - necredinţe

în sălciile fluviului
 ai lăsat vântul să spulbere praful de stele...
se lungise noaptea pe o sofa de visuri
unde trupul meu nu mai avea loc
nu sufletul meu l-ai desenat
ci ideea de prelungire în el -
nepierderea de tine
cel care cunoaşte patima şi preţul depărtării
şi nu ochii mei
i-ai sărutat în treacăt
o margine de cer îşi scuturase frunza
când eu nu înţelegeam
de ce toamnele se pierd în lăstărişul meu de necredinţe