vineri, 20 septembrie 2013

e criză



aduceţi o inimă

nouă să fie
să astupăm cavernele
cu zâmbete largi
chiar dacă în cămările noastre
păianjenii caută adăpost

suntem mai singuri
pe dinafară
ori pe dinăuntru?

strângem vise în puşculiţa
rămasă din copilărie
să le cheltuim pe o fărâmă de viaţă
găsită întâmplător
la ghereta din colţul străzii

vânzătorule, umple-mi inima
cu o viaţă nouă
să muşc din ea cu poftă
când voi arunca violent
tristeţile în ghena cu amintiri...

cu siguranţă




mai absent în spaţiul din mine
pironit sub umbrela
peste care îndoielile plouă
dintr-un nor artificial

oamenii fabrică proiectile
supoziţii
nesăţioase temeri
ce caută hrană
din slăbiciuni se înfruptă
când credinţele sunt doar oase fără adăpost -
uitate-n pământ
vor fi mărturia resemnării
şi-a înclinării în faţa unui refuz
de a merge pe ape

şi ne suntem singuri
şi ne este drumul pustiu
şi ne tremură stelele în palme -
cu siguranţă le-am uitat numărul
când cerul se scuturase de frig

exil



străzi anonime cu ochi mari
adânciți în găvane întunecate
cu dinți gata să muște
din trotuare înfrigurate și cenușii
într-o toamnă
în care doar caldarâmul
mai respiră
în timp ce pașii mei singuri
numără morțile galbene
petrecute pe rând

străzi astenice cu brațe lungi
împingând copacii rămași fără cuvinte
așa cum și eu
adâncesc tăcerile
mirobolante frângeri
când fugile dispar
în plămânul straniu al vacarmului

străzi bolnave
de mine -
anonimul astenic din viața
unui oraș oarecare
unde salcâmii și-au pierdut încrederea
în primăverile garnisite cu iluzii

în mreje de fluviu




femeia asta odihneşte

încă o escală
încă o călătoare -
pasăre pierdută în toamnă

de pe catarg strigă vântul
în mine urlă vocile
ca nişte ploi îmbrăcând în şuvoaie gândul
când mă scurg
în tine
dependent -
viciu interminabil
pentru o vreme când femeile
încă-ţi mai scriu poeme

numele meu tipărit în secţionări
de cuvinte
simple vocale şi consoane
blocate-n haşuri
de ape ne-mbânzite

o copie




fidelitatea unei toamne
se măsoară
în îngăduința cu care frunza
îmbracă pământul

de frig
până și clopotul tremură
când vecerniile
își ascund glasurile prin altare -
sunete lungi
ca niște ibiși împărțind cerul
cu sfințenie

numai eu
stinsul unui fapt
ce n-a avut să se-ntâmple

spunea



că viața e o poveste
că poveștile se anină de viețile noastre
că viața ca în poveste
e atunci când pui prefixe potrivite
cuvintelor
că ghilimele închid între ele iubiri
pe care nimeni nu le poate împrumuta
pentru că-s doar ale ei -
fata cu pantofii roșii
de poveste petrecută fără să își fi fost
spunea că întregul e compus din părți
că liniile separă gânduri
care umblă haotic
în dimineți cu septembrie strălucitor
(dorothy își pierduse prin iarbă
lacrima - emoții de toamnă
bătute-n arginturi)

marele oz nu mai este de astăzi acasă -
asta a uitat el să-i spună
într-o seară cu ochii umezi
în care semnul mirării a ucis în propoziție fluviul

faleză


amestecate surâsuri
într-un apus nedefinit
ne curge râul prin vene
rece
nestăvilit
l-au adăpat ploile
când însetat de iubire
ceruse înaltului
să-i potolească amarul
fluizi
ne strângem păsările
și strigătele
în cuvinte
apoi le potrivim pe arama frunzelor
ca să le îngropăm
într-o toamnă
cu septembrie opac

duminică, 15 septembrie 2013

prind



rădăcini
în pământul care mă ține în brațe
îmi ajunge o geană de lumină
și un strop de ploaie
ca să cuprind totul
așa cum știu
cu bândețea zilei care caută
să se cunune
fără ca nopțile
să arunce în veghere neliniști

cuvintele mele înalță
căzutul
când mâinile tremură
sub povara gândului ce doboară
și pun sămânța iubirii în floarea
ce se desface
când primăverile țin condeiul
tremurând

facem perechi



din umbrele proiectate pe ziduri
prelungiri de eu în tu
de negru în alb
cântărind zile și nopți
de neliniști
când rătăcim ca fluturii pe lampă

și-n oglinzi ne lăsăm
morțile să râdă
ca la final de piesă comică
deformate linii ale gurii
vor sparge sticla
sub care am lăsat
atingeri de fluviu răsucit în matcă

adunăm cioburi
cu palmele goale
confuzi
cântărind viața ce ne-a mai rămas

umeri




numeri ploile
și sunetele saxofonului
te îmbracă
în tristețea unei singurătăți
ce nu-ți mai aparține

silențioasă
frica asta se instalează
ca o iarnă timpurie
când străvezii
ne pierdem printre oamenii de zăpadă
de parcă n-am ști
cine suntem
de parcă locul nostru ar fi fost șters
cu o singură vorbă
tăioasă

fredonăm în surdină
căutând umerii
și ziua în care vom număra ploile împreună
(fluviul înghite pietrele
timpul secunde
iar noi întâmplările de sub pleoapă
când ploile ne petrec dincolo de întâmplare)

ca să trăiești în mine



învață
că niciun turn nu rămâne singur
decât atunci când cărămizile sale
nu mai stau laolaltă
el poartă mereu pasul călătorului

de sus lumea-i mai frumoasă
și sus ceru-i mai aproape
pe sus poți atinge pasărea
și culorile curcubeului
ți s-ar odihni în buzunare

ca să mă locuiești
primește pe șira spinării mersul
și nimic nu-ți va mai fi străin ca acum
când încă știu, pot și vreau să iubesc

strânge



lumina din ochii unui copil
arunc-o în palma unei flori
şi vei vedea cum se încununează
bucuria cu încă un zâmbet

mai senin decât seninul e strigătul
din jocul neprefăcut
colorăm şotroane
şi înălţăm zmeie
pe sfori de curcubeu
ploile să plece din inima ta, femeie
când lumea e un terariu
plin de temeri

strânge
furnicile ne stau sub piele
când păşim spre un mâine atât de necunoscut

sâmbătă, 14 septembrie 2013

trepte



în mine urc și cobor
ziua mă însoțește
atâta vreme cât bunăvoința
mă ține de mână
nu uit să trăiesc
deși frunzele se desprind
când toamnele nu mai au răbdare
unde-i rodul bucuriei?
ni-s coșurile pline de gânduri
și viața un tom pe care îl deschidem
parcă din ce în ce mai rar
necitiții mei dragi
cuprindeți în foaie chiar și mâna
ce vrea să vă rupă
fără a vă ști
într-o zi va veni și binecuvântarea

cuvintele mele



parazăpezi
albul se sprijină pe pământ
când vântul ne suflă în coaste
oasele stâlpi
pielea un paravan
în spatele căruia ne ascundem
temerile
eu de tine
tu de el
el de ea
ea de mine
suntem fulgii adânciți în orbite de uitare
privim în gol
până umplem gura întunecatului
și când ajungem să ne "întâlnim",
întoarcem fața
încă un fulg
încă o viață
într-o iarnă a ființării troienim doar aduceri aminte
pentru primăveri
când florile vor fi fi simple răvașe de hârtie
în arbori însingurați

o zi sunt




o zi nu sunt
trece lumina prin coridoare
la întuneric
îmi păstrez grijile
să nu te umplu
să nu te încarc de noroi
ți-ar crăpa timpul în sângerări inutile
în palmă îți las fluturii
adormiți
aruncă-i într-un insectar viu
și pune peste ei cuvinte rotunde
risipă de sensuri
când trecerile sunt mai adevărate ca oricând...

Mic tratat de teamă




E sunet gol în magma depărtării
Și-i încropită frica de zerouri,
Ne suntem astăzi ținte în halouri
Când soarele-i rănit pe geana zării.

Mă adâncești în strigătul de fiară,
Singurătăți găsești în limbi de ceasuri
Din pielea ta am tot oprit popasuri,
Deși un sumbru cânt mă înfioară.

Îl simt mereu cu notele-i aldine,
Cu rime stranii adâncite-n tâmple,
Cu sunete exod - să se întâmple
Vulcani tocmiți de-aceleași pianine.

Îți sunt ecou în colbul nou de lună
Rămas pe cer din serile-mpreună.

joi, 5 septembrie 2013

poveste



1.voi muri odată cu frunzele se desprind nervurile în zdrențe cerșetor sufletul meu bate la poartă nu e nicio stea în brumă s-au dus nopțile reci fără tine e pustiu în cornul de lună s-au adunat bufnițe de înțelepciune le crapă cântecul aleargă după sunete destrămate în frigul ce ne înmoaie genunchii tăi știu căderea din copacul trecut focul va naște semne

2.conversații banale în hangarul zilei bucăți din fuselaj un pandantiv la gâtul femeii arunci arome din toamna cu mere furate din săruturi coapte lași soarele să fugă în spate ține saci de lumină la morile noastre de vânt nimeni nu mai vine doar el

3.fum din burlanul cu melci arde închiderea se face cu încetul dintr-o dată mă sperie senzația că te iubesc e un ecou se sparge un glob auriu pomul de crăciun e fantasmă din grădina cu rodii fug piticii

4.mi-e creierul invadat

acoperă



ochii cu două cuvinte leneșe
să nu se deschidă
acum când toamna îngălbenește până
și privirile
pe care mi le împachetezi în frunze moarte
să-mi pară lumina
fereastră spre care s-alerg
din mine să fug
să uit femeia într-un sertar
ce miroase a gutuie -
amăruie trecere
sub greutatea palmelor

decorații


decorații

1.vine cu pași mărunți ca o șopârlă vineție de solzii ei se sprijină privirea ta când pleoapele cortine peste neînțelesuri se fac din alăturare de poame vei gusta vinul de neîncredere cojile se strâng în bruma de cuvinte nu mai rămâne decât nerăbdarea articulată se desfășoară pe silabe tu omiți cratima și așa ne desprindem înspre tine pământ înspre mine cer între noi acolade cu epoleți de tăceri

2.pentru toate opririle ei zâmbetul meu scade în intensitate se cutează dureri plecate peste avalanșe de scrieri liniștea se complace să ne umple măruntaiele ne dor strângerile înfrângerile plângerile în toate culorile răsădim curcubeie să se nască ploi înainte de noi cum eram în lumină elitre

3. pianul cu morțile pe clape așteaptă degetele împreună au scris pentru nimeni e mai simplu să nu te schimbi din ecou mă întorc pasăre în frunzișul ce nu-ți pierde urma când septembrie rămâne corigent

4.și-mi spuneai că mansarda e plină de libelule!!!

contemplu vertical



poate pentru că
ador copacii în picioare
furtunile din noi –
boli contagioase
frunzele ne știu fiecare ungher
uneori vântul întinde mâna și le rupe
și tu m-ai rupt dintr-un ram
și eu m-am rupt dintr-o viață
e foarte simplu s-o faci
îți spun eu
calci drumul ca și când
ai ține în palme sufletul
apoi te gândești c-ai obosit
și te desprinzi
sinistru, ar spune copacii
mâine e deja toamnă

port



urme de cer siniliu
în colțul ochiului
mi-e ploaie
trecerea unei priviri
dincolo de digul necuprinsului
în care stingi toamna
să nu se înflăcăreze depărtarea
nedefinite forme
pierdute în spații
halucinant
subjugă fiecare gând
mâine tăcerea mea va fi
doar un avatar

Într-un târziu…


Într-un târziu…

Mai goi de frunze, mai albiți,
În umbra toamnei rotitoare,
Copacii mei înmărmuriți
Adună păsări călătoare.

Le cântă astăzi rămas bun
Pe struna ierbii ofilite,
Când vântul șuieră nebun
Prin ramurile vlăguite.

Apoi se-ntunecă la chip
Și-n poala vremii se cufundă,
Se scurge evul în nisip –
Stă mărturie o secundă.

Copacii mei cu ochii stinși
Vor adormi în iazul serii,
Se simt de brumă-acum învinși
Și tot zvâcnesc în ceața zării,

Vor ațipi sub înveliș
De forme albe, sclipitoare
Și-n primăvară, alt frunziș
Primi-va glas de cântătoare.

trudă



1.ea n-a dispărut m-a pălmuit doar cu o încercare nu se câștigă aerul cu bucata îți trebuie un cer întreg pe care să scrii ” ești frumoasă” numai atunci cuvintele fredonează prin pielea ei trec libelule în vara ce numără greieri deținuți într-un lagăr de tăceri condamnați să ne respire prin vene se dă încă o luptă pierdută iubirea printre spirale de fum crematoriul lucrează

2. au săpat un șanț mult mai adânc am crezut în tine am găsit numai umbre se urcă și coboară înșirând zilele mele pe o ață subțire trec furnici de fericiri când mi se deschide o ușă intru trag sufletul după mine cât de bine cunoaștem rotirea - gura înfometată în povestea nopților ce nu s-au născut

3. știu să plâng toate drumurile merg spre nedăruit din copacul singurătății mele nu se vor mai rupe frunze de început n-ai cum săracule adună lacrima și fă-o stele pentru cununa morții ei vei avea nevoie să scuturi iernile de fluturi mansarda se hrănește cu friguri

4. nu te mai pot atinge…

Amănunt



Toamna-i un burg în care locuiește
Singurătatea mea cu ochi de fum,
Frunzarul arămiu în ochi de pește
Înoată astăzi într-un râu de scrum.

În el stau gnomii apărând comoara
Plecării mele dincolo de ploi
Și tot pândesc mereu, când vine seara,
Poveștile să afle… despre noi.

Le dau cuvinte-n foi împăturite -
Priviri pe care tu le-ai cunoscut,
Lăsate printre gene, ofilite,
Uitate azi sub șfichiul unui cnut.

Și amintiri cu-arome de iluzii
Din măduva ce-mi ține loc de ceai,
Puteai în cețuri să nu-mi lași confuzii
Și în răpciune iarăși să mă ai…