Între răsărit şi apus

Când vei atinge răsăritul,
tot samovarul dimineţilor
ucise de nelinişti se va umple
de bucurie,
pentru că-n ochii mei
începutul e întotdeauna cuminte
ca o şoaptă .

Când mă rostesc,
tremură-n arbori vântul
şi crinoline din volburi sună prelung
să te-anunţe c-am înflorit,
mult prea devreme să mă poţi iubi
ori poate prea târziu
pentru iarna-n care te cufunzi
fără a-mi spune măcar un cuvânt.

Şi-atunci...
leg ciocârlii de braţele mele
să–mi cobor imnul
spre aridul pământ jinduind
la ploaia din mine...
şi plâng!

Când vei atinge asfinţitul,
din blestem se va rupe o coardă,
să nu-ţi cânte durerea
în piept
şi din noapte să alungi nepătrunsul
când spre zare-ţi va scrie de dragoste
un nou răsărit!