Cât să mai plâng în mine, toamnă-amară?
Cât să mai strig cocorii-n depărtări?
Când ştiu că bruma frunza îmi omoară
Lăsând în ţărnă urme de-amputări.
Cum să mai povestesc acum de ploaie,
De binefaceri pentru lutul mort?
Când peste arbori s-au pornit puhoaie,
Lăsând în ramuri doar un semn de ort.
Mai bine-ngrop în pulberea-nserării
Tot ce-am simţit când înfloream odat’,
Când bănuiam tristeţi şi disperării
Nu-i deschideam cu pricină lăcat.
Poţi să te-ntrebi de ce mai plâng şi-acuma,
De ce mai semăn picuri în frunziş -
Ca să îmi sting în foi de neguri huma,
Să-i fiu tăcerii ninse - ascunziş.
Este foarte frumoasa poezia, si spune foarte multe, imi place mult.
RăspundețiȘtergere