Mai vreau să te cuprind, neliniştea să-mi fie
Acelaşi cântec simplu din vremea ce-a trecut,
Când cerul neştiut voia o ciocârlie
Să-nalţe spre albastru un imn neîntrecut.
Mai vreau să te mai ştiu, în ploaia mea cuminte,
În sferele de apă mereu să mă respiri,
Vulcanii zgomotoşi şi lava lor fierbinte
Să-i stingi într-o iubire şi-apoi să te tot miri.
Mai vreau să te mai am, sclipire în privire,
Un verb care mă doare-n atâtea conjugări,
Când patima din noi se cheamă răzvrătire,
Să scuturi vindecare în praful din strigări.
Mai vreau să mă colinzi în toamnele brumate,
Să-mi pui pe cap coroană de frunze care plâng,
Mai vreau să te mai am, chiar dacă-mi eşti departe,
Să te arunc în ploaie şi-n braţe să te strâng!
ANNA RAIN Văzusem ochii tăi într-o dimineaţă cu ceaţă/ urcau muntele de gheaţă/ m-am gândit atunci că ploaia palmelor mele îţi va fi frânghia cu care vei escalada în timp; de vrei,apucă secunda şi smulge-i pilonul de sub picioare/ să ne fim ploaie şi soare/ pe veşnicie...
O poezie moale, directă....învaluitoare...
RăspundețiȘtergereimi place claritatea poeziilor tale...sunt un simplu scrib căruia poezia îi mângâie gândurile...sa-ţi fie bine şi de durată.
Mulţumesc, Dan! Poezia poate deveni ceea ce vrei: mângâiere, armă, suspin, lacrimă, dor. Depinde cum mânuim cuvântul!
RăspundețiȘtergereanna