cine sunt eu

să multiplic suferința în care zilele te aruncă pe rând? e un fel de perpetuum mobile care mă secătuiește când eu eu aș putea oricând să-ți dau din bucata mea de pâine din aerul meu din carnea mea fără să simt că mă lepăd de mine fețele tale se amestecă într-o pânză albastră și rece tu nu ești fluviul ești doar albia în care femeile își varsă iubirile rătăcind când pe un mal când pe altul în timp ce șerpii se risipesc prin părul lor învolburat ca sângele ce-mi curge prin vene căci sunt vie neîntâmplată și femeie până în măduva oaselor...