spuneți-i voi

omului fără chip că mansardele părăsite sunt un loc bun pentru femeia alungată din poem în singurătatea acestora ea devorează timpul ceasurile părăsite prin cufere vechi au uitat să vorbească le șuieră psalmii printre dinți rotunjind ruga păcătoasei lăsată în umbra unei ferestre minuscule aici nimeni nu mai citește cuvintele își plimbă siluetele stranii printr-o realitate halucinantă unde păsările sunt umbre proiectate pe dorința unei înălțări nimic nu se mai mișcă e inert până și zâmbetul balerinei din cutiuța muzicală un arc îi leagănă moartea în timp ce femeia își împrăștie arterele printre pietrele smălțuite cu ochi de libelule