sechestrat

 în singurătate
zâmbetul meu devine o linie
pe care tu mai așezi câte un poem
precum lăstunii
când se pregătesc toamna de plecare
e zarvă
și regret
zâmbetul meu bântuie înfrigurat
pe străzile pustii ale urbei
în care parcă toate ceasurile
au amuțit cu regretul
că-n pâlnia morții
turnaseră tot timpul în care am fi putut fi fericiți
așa
puțin
cât o zbatere
sau cât mi-aș duce genunchii la piept
ghemuindu-mă în mine
ca să cresc mai apoi într-zi
când somnul se va degrada
și zâmbetul meu se va întoarce în cuibul de unde a plecat
să te îmbrățișeze iar și iar
într-o mansardă garnisită cu libelule