cuvintele mele

parazăpezi albul se sprijină pe pământ când vântul ne suflă în coaste oasele stâlpi pielea un paravan în spatele căruia ne ascundem temerile eu de tine tu de el el de ea ea de mine suntem fulgii adânciți în orbite de uitare privim în gol până umplem gura întunecatului și când ajungem să ne "întâlnim", întoarcem fața încă un fulg încă o viață într-o iarnă a ființării troienim doar aduceri aminte pentru primăveri când florile vor fi fi simple răvașe de hârtie în arbori însingurați