umeri

numeri ploile și sunetele saxofonului te îmbracă în tristețea unei singurătăți ce nu-ți mai aparține silențioasă frica asta se instalează ca o iarnă timpurie când străvezii ne pierdem printre oamenii de zăpadă de parcă n-am ști cine suntem de parcă locul nostru ar fi fost șters cu o singură vorbă tăioasă fredonăm în surdină căutând umerii și ziua în care vom număra ploile împreună (fluviul înghite pietrele timpul secunde iar noi întâmplările de sub pleoapă când ploile ne petrec dincolo de întâmplare)