în cochilie liniştea se desface ca un fuior de linii curbe sub cheie păstrezi toate înscrisurile săpate în piele săruturile fură pe rând vocale – eu am plecat demult noaptea nu-i decât un hanorac pe care-l îmbrac încet când mă uiţi goală sub tâmpla albă a mansardei |
ANNA RAIN Văzusem ochii tăi într-o dimineaţă cu ceaţă/ urcau muntele de gheaţă/ m-am gândit atunci că ploaia palmelor mele îţi va fi frânghia cu care vei escalada în timp; de vrei,apucă secunda şi smulge-i pilonul de sub picioare/ să ne fim ploaie şi soare/ pe veşnicie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu