Postludiu

Lăsată-n agonie, e vina mea săracă - O prelungire fadă a vieţii fără rost, De şoapte-ngenuncheate lumina se dezbracă Şi se ascunde-n umbre, rotundă-n adăpost. Sub clipe foşnitoare a-ncărunţit devreme, Năucă-mi se prelinge în piepul dezgolit Ca versul ce vibrează în glasuri de poeme Când moare-n scris cuvântul pe lemnul scrijelit. De va pleca departe, e doar dintr-o credinţă Că am iubit şi frunza şi toamna ce-a ucis, C-am devorat în taină amestec de fiinţă Ştiind că nu-mi rămâne nimic din ce-a fost zis.