Ca un pescar te-apropii iar de lotcă, E fluviul o albastră odiseee Cuvintele-s pierdute-n glas de votcă Paharul lor e trupul de femeie. Stau la grămadă-n tremur de cristale, Iar argintiul - dornic de ispite, Ridică peste porţi monumentale Doar mângâieri în abur contopite. Și-un tremur viu pornit din coapsa dreaptă Mai mișcă vâsla – albă mahmureală, Mă porți ușor, pe fiecare treaptă, Poemele au brațe de cerneală. Ne scriem rar, narcoticele spații Ne sunt prea strâmte – aerul ne doare Halucinant, în ale mele grații, Trăiești mereu sălbatica splendoare. |
ANNA RAIN Văzusem ochii tăi într-o dimineaţă cu ceaţă/ urcau muntele de gheaţă/ m-am gândit atunci că ploaia palmelor mele îţi va fi frânghia cu care vei escalada în timp; de vrei,apucă secunda şi smulge-i pilonul de sub picioare/ să ne fim ploaie şi soare/ pe veşnicie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu