zâmbetul meu în rama unei ferestre să treacă prin el toată lumina clipei |
doi fluturi
prinși în sonata absurdă
a unei morți premature
și stinge în cântec de privighetoare
glasul meu
când te strig
ANNA RAIN Văzusem ochii tăi într-o dimineaţă cu ceaţă/ urcau muntele de gheaţă/ m-am gândit atunci că ploaia palmelor mele îţi va fi frânghia cu care vei escalada în timp; de vrei,apucă secunda şi smulge-i pilonul de sub picioare/ să ne fim ploaie şi soare/ pe veşnicie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu