Port cu mine
toate cuvintele tale
cum un soldat ţine în raniţă lucrurile
cele mai preţioase:
poza cu imaginea iubitei,
o scrisoare de acasă,
un sâmbure – caisele din livada bunicii
n-au ucis parfumul copilăriei
şi o inimă violet
da, o inimă violet
ca amurgul în care viaţa asta
mă aruncă în ultima vreme
spunându-mi
e mai bine să-ţi fie linişte, iubito!
Din când în când scot inima,
o rog să bată în faţa fotografiei,
îmi fac un avion din gândurile mamei
şi arunc sâmburele
să găsească un loc bun
unde să încolţească – un loc numit acasa mea
-Ce bine că ai un astfel de cuib! spuneai...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu