duminică, 29 ianuarie 2012

Nu uita!

Îmi voi stinge plânsul în ruptura nopții
Răsfirând amarul pe unde-am trecut ,
Voi striga acolo, chiar în fața porții
Despre fericirea-n care-am petrecut!

Îmi voi pune pasul chiar sub bolta lunii
Revărsând lumina-n florile din zori
Şi-mi vor râde-n faţă până şi nebunii
C-am crezut în stele, c-am crezut în bori.

În năframa zilei îmi voi strânge plânsul,
Voi lăsa iubire-n aripe de nori...
Oare cui să-i pese că în noi apusul
Va-neca în sânge zboruri de cocori?

Voi păstra în cercuri ape îngheţate,
Iar printre petale palide culori
Când înspre uitare umbrele-s plecate
Nu uita, iubite, viaţa să-mi dobori...

6 comentarii:

  1. "Nu uita, iubite, viata sa-mi dobori..."

    ...nu-ti doboara nimeni viata...doar ca esti prea sus si aerul e prea puternic, prea dur...iar eu...renunt si refuz sa mai urc!...e peste putinta mea!...imi pare rau! :(
    pup!

    RăspundețiȘtergere
  2. De ce-ar fi rău... să crezi în stele?

    RăspundețiȘtergere
  3. Pentru că unele pot fi înşelătoare, Oana şi te pot orbi cu strălucirea lor, aparentă!
    anna

    RăspundețiȘtergere
  4. Da, Radu, poate...din o mie de motive plus o sută unu...
    anna

    RăspundețiȘtergere
  5. Anonim, deşi nu te ştiu...
    Prea sus? Nu. Sunt aici, pe pământ, aerul meu nu e dur şi nici neprimitor...încearcă să-l respiri şi vei vedea cum e...
    anna

    RăspundețiȘtergere