sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Poem hain

câteodată rămân fără suflet
se urcă într-o nacelă și zâmbește
de acolo ca un tâmpit după gratii -
nu știe că cerul e prea sus
pentru a-l putea atinge

în lipsă lui arunc vorbele
strâng în mine războaie
precum furnicile provizii de toamnă
și înghit somnul
mulțumindu-mă cu o moarte aparentă

nu știu cu ce haine se îmbrăca suferința
arunc la gunoi mila
și-mi spun că starea asta de rece
se poate numi chiar normalitate
atâta vreme cât baloane de săpun colindă prin lume
purtate de iluzii

câteodată rămân fără suflet
pun marionete în mișcare
și le ordon degetelor mele să râdă
așa devin cât de cât umană
pe scenă

cobor trepte
mă joc în pivnițe de-a baba oarba
cu umbrele
și aștept să-mi intre în piept
sufletul
numai atunci voi fi în stare
să nu-mi amanetez iubirea

Un comentariu: