vineri, 13 ianuarie 2012

Floare

M-am lăsat purtată de un vânt ne-mpăcat,
chiar și porții i-am rupt ruginitul lacăt
și când iarnă mi-ai scris pe un drum pământiu,
am voit să mă-ntorc, dar era prea târziu...

Am lăsat muguri noi să adoarmă-n păduri,
le strigăm în zadar că nu-i bine să furi
din iubire nimic, dintr-un cântec refren,
ci să-l porți tot mereu, în același catren...

Am lăsat primăveri prea departe de noi,
stânjeneii striviți de vremelnice ploi,
ochii zilei i-am pus într-o mare de spini,
am culcat la pământ dragii noștri mălini.

Acum doar îți zâmbesc dintr-o ramă amar,
mi-ai lăsat în zăpezi cenușiul coșmar,
de aceea mă pierd în al iernii obraz -
să-ți fiu floare de-argint îmbrăcată-n atlaz.

2 comentarii:

  1. Parcă și versurile au alt tâlc, odată cu înfloririle timpurii...
    Frumoase strofe, Ană!

    RăspundețiȘtergere