prin mine trec oameni

cu minutele lor învelite în întrebare cu neodihna unor nopți pe care nici eu nu le descifrez uneori poate de prea multe ecouri pe care tu le părăsești deși îmi spui că suntem amândoi pe același mal cum să te cred când vâsla asta a încrederii e ruptă când fluviul îți aruncă poemele în brațele altei femei pe care eu o simt în iarna ce-mi prinde sufletul în menghină cum să te țin de mână când cioburile de cuvinte aruncate trasează drumuri unde pasul se pierde într-o neînțelegere prea roșie ca să fie ștearsă vreodată prin mine trec oameni, atâția oameni cu zâmbetul lor cuneiform cu așchiile lor de viață gata să ardă cu frunzele lor scrise în ani și ani petrecuți laolaltă iar eu rămân copacul ce le caută vântul le strânge nimicul cu ramurile sale și-i leagănă așa cum și pe tine te-am legănat cu toată blândețea mea ascunsă în muguri pentru că-mi place să mă risipesc în cel care nu trebuie să mă iubească