Scrie!

Scrie!
Te-ndemn şi braţu-mi cade
o palidă aripă,
un gând tăcut în sine,
pierdut printre sertare,
condei cu amăgire
şi praf plin de risipă,
de dragoste-nflorită
în foi de calendare.


Nu îngerii ne cântă,
ci iernile-aşteptării
e abandonul moale
şi patima absurdă,
e vântul aşa aspru
în gura largă-a zării,
iar sunetul se pierde
într-o lăută surdă.


Deplin mă-nfricoşează
un suflu rece-al serii
hipnotic mă priveşte
o lună-amăgitoare,
îmi lasă trupul pradă
în ghearele durerii,
haotic semne pune
în rame lucitoare.


Scrie!
Te-ndemn şi ochiu-mi plânge
în roua dimineţii,
se-nalţă ziua blândă
şi liliecii pleacă,
mă pierd în amintirea
topită-n palma ceţii
când floarea se deschide
şi vântul strigă-o toacă.