...de verde

De-aş ninge cu verde,
ai pune speranţei alt nume,
nimic nu s-ar pierde:
nici roşu, nici foc şi nici brume,
nici ierni sângerânde
când îngerii pleacă,
nici veri aburind
când maci zdrenţuiţi or să tacă.


De-aş ninge cu verde,
arcane de iederi vor strânge
durerea în noduri
şi patima lumii ce plânge
în palmele tale,
poet zămislit din durere,
ce pune în vers făurit
tot sensul strivit în artere.


De-aş ninge cu verde,
în coama cailor ierbii,
s-ar duce păcatul
ori spaima pe care doar cerbii
o-ncearcă-n pădurea plină de urlet;
vorbeşte-mi, odată,
chiar vorba-ţi de-ar fi o săgeată,
eu pot s-o primesc, ruginită cum este,
s-o iau drept condei
în ultima noastră poveste.


Şi dacă nu ning,
o iarnă să torni peste mine
cu-argint descântat
şi praf spulberat de stamine,
să pot adăpa lut secat de-o iubire,
nisip strecurat să fluturi
spre ape-neştire,
poetul meu drag,
lumea-n jur e pustie
o floare-a pierit,
dar alta se naşte-n câmpie.