Gând putrezit în idee,
oamenii aceia - umbre,
cuvinte mestecând cu dinţi stricaţi
mesaje pe care nici ele nu le cred
şi dincolo de toate
golul, golul acela
pe care nu ştiu cine l-ar putea umple.
Teii mei n-au înflorit,
dorm încă mugurii sub verde
şi numai vântul ştie când va obosi
de-atâta umblet printre arome.
E-atâta linişte care doare!
Paşii mei scurşi prin ploaie -
singurul timp în care mă-ntreb
de ce nu mai am lacrimi,
singurul loc în care mă-ntreb
unde mi-e soarele,
unica întâmplare
în care-ai fi putut să mă zăreşti...
Sunt tot timpul cu tine!
RăspundețiȘtergereMa simti?
Anonim, lipsa curajului nu e o virtute, oricate lucruri afirmam! Poti fi atat vreme cat vrei! Nu-i nimic obligatoriu! Facem alegeri pentru c-avem motivatii...
RăspundețiȘtergere