Imposibila stingere

Tu n-ai cum te stinge;
te ţina bolta pironit
şi-ţi cad în ochi
stele -
flori de mărgăritar
aduse-n dimineţi când
roua îmi alunecă pe coapsă.

Ai spune că ne-am tăvălit
visurile în ierburi,
să crească odată
cu firul de trifoi,
noroc să poarte
zâmbetului ucis de fiecare depărtare...

Tu n-ai cum te stinge;
în lemnul viorii
sunt săpate atâtea gânduri -
solstiţii pe care nicio vară
nu le va recunoaşte
mai bine decât mine,
pentru că ştiu cum arzi,
pentru că flacăra unui apus
nu poate fi decât scânteia unui răsărit.

Acolo-mi trimit caii,
caii mei de poveste şi umplu zarea
cu surâsul
pe care doar tu ştii să-l recunoşti...