Sunt simplu om, suflete...

Cum să nu te strig, suflete,
când marea-n oglinzi
mi-arată că apele se ridică la cer?
Că fuioare de alb mă cuprind
risipindu-mă-n tine
să-mi rămâi temnicer?

Cum să nu te strig, suflete,
când albatrosul ucis în deşert
mai priveşte spre mine
cu un ochi sângerând – e inert
şi mă doare că zborul
n-a fost pentru noi un motiv
să iubim, să cântăm, să visăm...
tu m-ai vrut doar... captiv.

Cum să nu te strig, suflete?
Ploaia-mi pune pe umeri poveri.
Eu te-ascult şi-ţi rămân doar supus...
Simplu om, făr’ averi…