Poate-am să uit de cer, poate-am să uit de mine,
Poate în ochi stingher voi răsădi lumine,
Poate în ruga mea va poposi o boare,
Poate în palma ta voi scrie alinare.
M-am rătăcit acum în ceaţa-nsingurării,
Mi-ai presărat pe drum cenuşa disperării,
Scrisorile-au rămas în sipete uscate,
Bătute de-amintiri, închise de lăcate.
Iubirea ne-a unit, distanţa ne ucide,
În visul surghiunit torn zâmbete placide,
M-aşteaptă resemnări cu cearcăne-n iatacuri,
Râvnite de plecări, supuse-atâtor veacuri.
Voi prinde rădăcini în brazda altui nume
Şi voi hrăni străini, voi bucura o lume,
Dar n-am să uit nicicând – suavă-ţi – răsuflarea
Şi-o să-ţi primesc plângând, în sufletu-mi, chemarea.
Frumos... de n-ai pleca hrănind străini...
RăspundețiȘtergere