condiţie

nu-i pot da strălucire oglinzii
totul pleacă din zâmbetul meu
neciobit, neîntâmplător, întâmplat
pe marginea unei sticle
în care depărtările sângerează

deseori copiii din noi desenează cuvinte
le e teamă să rostească -
bâlbe mici de care şi viaţa noastră ar râde cu poftă
să facă în ciudă morţii
şi nopţii
şi pietrei
şi crucii pe care o purtăm

apoi creştem
creştem fără să vrem
mergem pe catalige
amăgindu-ne că suntem mai aproape de cer

doar câte un clopot ne trezeşte din visare
şi-atunci
rămânem singuri...

cum ar fi să murim doi în aceeaşi secundă?

într-o viaţă strâmtă
nu va fi loc niciodată pentru coincidenţe
aşa că nu-i pot da strălucire oglinzii
decât cu o condiţie... să iubesc!