sâmbătă, 25 februarie 2012

Din trecerile mele...3 Pedeapsa

Să mă judece orbii
care nu mi-au văzut durerea.
Pe stradă nu-mi scot la vedere părerile;
acoperite de glasul ploii,
sunt bucăţele din azima
pe care o frământ
când ninsorile încetează să mă hrănească.
Fără ele, n-aş mai fi eu,
cea care vede vântul şi-l culege în irişi
sălbatici ca oamenii veniţi să arunce piatra.

Să mă judece surzii
care nu mi-au auzit strigătul.
Când alerg, povestesc arborilor
că în interiorul meu
ceasul bate respectând Învoiala
şi niciun sunet nu mă ridică la rangul de înger.
Fără glas, n-aş mai fi eu,
cea care strânge din flori roua dimineţii
şi-o botează
în numele soarelui hrănind-o cu lumină.

Să mă judece oricine va fi putut să trăiască
povestea ploii cum am trăit-o eu...
apoi să mă pedepsească rătăcindu-mi pământul
spre care mă-ndrept...

5 comentarii:

  1. ' ratacindu-mi pamantul spre care ma-ndrept' ... am citit, am recitit, inca rasuna ecoul.. puternic
    fara cuvinte :)

    RăspundețiȘtergere
  2. ...am incetat sa exist cand am descoperit ca nu eoc pentru mine in lume...doar mimez ca exist..

    RăspundețiȘtergere
  3. calator,cuvintele tale sunt balsam...foloseste/le
    anna

    RăspundețiȘtergere
  4. pentru fiecare din noi exista un loc anume, existentele se comprima sau nu, insa nu se suprapun niciodata,anonim...

    RăspundețiȘtergere
  5. ”povestea ploii” în fața căreia furtunile amuțesc.

    RăspundețiȘtergere